În slujba cărţii şi a culturii „Cetatea Bibliopolis“ din Chişinău şi slujitorii ei

Un articol de Iulia Mărgărit

„O, sfintele mele cărţi, mai bune şi mai rele, pe care soarta mi le-a scos în cale! Cât de mult vă datorez că suntem, că sunt om adevărat al românităţii!“ (Nicolae Iorga)

În centrul oraşului Chişinău, vizavi de statuia lui Ştefan cel Mare, se află clădirea în care funcţionează Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu“. Acolo, sub straja celor două personaje-simbol din istoria românităţii, îşi desfăşoară activitatea personalul instituţiei conduse de directoarea Ludmila Kulikovski şi de redactorul-şef, Vlad Pohilă. Şansa de a fi dispus de o revistă proprie, cu un nume simbolic, Bibliopolis, i-a permis acestuia din urmă să deschidă seria unor editoriale spre cunoaşterea şi recunoaşterea forului cultural menţionat, într-un instructiv „proces“ al cărţii, al culturii. În intervenţiile sale cu titluri elocvente („Cartea, o magnifică lucrare a spiritului divin“; „Orice anotimp este bun pentru lectură“; „Cititorul se formează cel mai mult, totuşi, la bibliotecă“; „Cel mai bun cadou, oriunde şi oricând, cartea“; „Mii de minţi şi inimi trăiesc lângă tine, Bibliotecă Municipală!“; „O şcoală sigură pentru formarea intelectului: biblioteca; Chişinău, un oraş al bibliotecilor“; „Zidari la «Cetatea Cărţii» etc., etc.“), îşi motivează activitatea coram populo: „Scriu despre bibliotecă pentru că este un subiect major! Un «ghem de teme» de importanţă primordială, uneori decisivă pentru comunitate, pentru evoluţia pe care o jinduim şun verb sugestiv, exprimând starea de spirit a intelectualităţii basarabene, în aşteptarea saltului cultural la nivel de mase!ţ. La noi, dar şi aiurea, încă nu sunt suficient de bine cunoscute adevăratele rosturi ale cărţii, bibliotecii, lecturii. Or, impactul acestei magnifice triade (carte – lectură – bibliotecă, ordinea poate fi schimbată) este uriaş pentru bunul mers al lucrurilor şi în casa omului, şi în lume, din cărunta antichitate şi până la multicolorul prezent“. Pentru ţinta sa permanentă, potenţialul cititor, V. Pohilă practică chiar detaliul informativ „din mers“: înrudirea terminologică bibliotecă, biblie (în greacă biblon „carte“) nu este ratată, ca şi adaosul despre excluderea acesteia din urmă, în regimul defunct, în favoarea îndoctrinării ideologice. De aici, necesitatea unei noi politici a bibliotecii, promovate chiar de bibliotecarii instituţiei, salvatori ai prestigiului cărţii, prin ţinuta lor profesională, prin atitudinea faţă de obiectul muncii şi faţă de cititor. Dar V. Pohilă are în vedere şi afectul lectorului. „Cartea, o magnifică lucrare a spiritului divin“ o dovedeşte şi prin oportunitate, căci subiectul rimează cu mersul calendarului. Ce titlu mai adecvat şi mai insinuant de Crăciun? Pentru informaţia tinerilor cititori, el dezvăluie interdicţia totală la cuvântul sacru, până în 1989, prin suprimarea căilor de acces, „Biserica şi Cartea religioasă“ şi, din nou, un detaliu din istoria românităţii, semnal necesar pentru cultura autohtonă. Cea dintâi apariţie a „Cărţii Cărţilor în limba noastră a fost o fericită conlucrare a cărturarilor din cele trei provincii româneşti, ca şfiindţ cea mai strălucită dovadă a istoricei, a secularei noastre unităţi lingvistice şi spirituale“. Evenimentul este aproape o bucurie personală pentru V. Pohilă, un prilej de a clama (impresia este de sonoritate maximă!) adevărul ştiinţific îndelung confiscat pentru a-şi anunţa compatrioţii cu oarecare… întârziere. În „Chişinău, oraş al bibliotecilor“, este adusă în prim plan o instituţie de profil special, cu cititori speciali şi o situaţie lingvistică la fel de specială. Cititorii, o categorie distinctă în raport cu acel fost „singur fel de cititori, oamenii sovietici – cei mai fideli prieteni ai cărţii, căci în Chişinău, aproape fiecare al doilea locuitor al municipiului trece pragul bibliotecilor, solicitând literatură nu numai română şi rusă, ci în toate limbile de circulaţie internaţională“, graţie profitului plurilingv al acestora. Nu ni se ascunde faptul că posibilitatea se datorează municipalităţii locale. Dar situaţia lingvistică în Republica Moldova stă într-un paradox; întocmai ca în RSSM (Transnistria), rusa continuă să fie principalul cod lingvistic în stat, politicienii şi liderii de comunităţi etnoculturale manifestând un excesiv ataşament faţă de acesta, în ciuda propriei lor etnii. În context, poziţia redactorului-şef este fermă: istoriceşte, cel mai puternic liant al societăţii din partea locului, prin originea comună cu a poporului majoritar, româna, întruneşte toate datele pentru „a sta în capul mesei“ în calitate de instrument de comunicare cristalizat, normat, codificat al unei culturi comparabile cu cea a altor popoare din sud-estul Europei. În „Cititorul se formează, cel mai mult, totuşi, la bibliotecă“, conform politicii de „racolare“ a cititorilor, V. Pohilă militează pentru cultivarea unei atitudini respectuoase faţă de carte, pentru aprecierea corespunzătoare a acesteia, subliniind rolul decisiv al bibliotecii de „Profesor suprem“. După abecedar, şcoală, învăţători, părinţi, Biblioteca este de dorit să conlucreze pentru dezvoltarea şi formarea plăcerii de a citi: în adolescenţă un anumit tip de lecturi (personaje-model), la tinereţe, lecturi speciale, sentimentale, reflexive, apoi completări pentru toate vârstele.
În slujba cărţii, într-o clădire anume,
V. Pohilă nu ignoră însemnătatea acesteia, ridicând-o la rang de personaj, angrenat în istoria neamului. Se simte obligat s-o prezinte, pentru că şi ea are, o biografie, … cu fire multe în trecut. Fostă „bibliotecă orăşenească“ în regimul comunist, în incinta acesteia, ca loc cu scopuri diferite înainte de 1945, au poposit personalităţi ale culturii române, prefigurând destinul ei ulterior: însuşi patronul spiritual, B.P. Hasdeu, apoi A. Mateevici, O. Ghibu, N. Iorga, C. Stere, O. Goga, G. Topîrceanu, I. Minulescu,
G. Galaction, M. Sadoveanu, I. Teodoreanu, C. Pavelescu, G. Bogza, G. Enescu, C. Baba. Edificiul propriu-zis nu e doar un moment arhitectonic, ci şi unul cultural, atât prin profil, cât şi prin trecutul său afectiv, de „amfitrion“ pentru scriitori şi artişti români. În prezent, biblioteca a realizat două obiective majore, de neimaginat înainte de 1991: „acordarea repertoriului cultural al fondului de carte cu necesităţile unei populaţii eterogene, ca etnie, aspiraţii, deziderate, şi stoparea procesului nociv de afectare a spiritualităţii şi intimităţii culturale româneşti, pentru populaţia majoritară, după două secole de rusificare susţinută“. În acest sens, s-au deschis noi filiale pentru alimentarea cu mult visata carte românească. Astăzi proporţia acesteia reflectă starea demografică de facto a fostei provincii româneşti, ajungându-se la egalitate procentuală între fondul de carte rusesc şi cel românesc. O performanţă! Între transformările înnoitoare figurează şi activitatea de cercetare şi cea editorială, posibile prin prezenţa factorului uman pe măsură, căci, chiar dacă acesta nu acţionează, în toate împrejurările, ca o „singură suflare“, se cuvine apreciat devotamentul pentru profesie. Este încă un prilej pentru Vlad Pohilă de a aduce un cald omagiu colectivului bibliotecii, trecând sub tăcere aportul compartimentului de conducere (se înţelege şi al său personal). Are la îndemână, ca de fiecare dată, cel mai potrivit citat (probabil deţine o „bancă“ de astfel de secvenţe, din care „am împrumutat“ motoul) de la nimeni altul decât de la autorul Cuvintelor potrivite: „Trăind în strâmtoare şi hulă, omul a izbutit să se răscumpere şi să se depăşească, născocind graiul scris şi, în prezent, cartea … Uite, mii de minţi şi de inimi trăiesc pe lângă tine, în rafturile tale… Până la cărţi rămânea mărturie – cimitirul, L-a învins biblioteca. Ai scăpat de mormânt“.
Posibila definiţie a bibliotecii: „O şcoală sigură pentru formarea intelectului, a intelectualului, a omului instruit, implicit, civilizat“ ori interogaţia „Cum şi când se formează un intelectual?“ dau acelaşi răspuns: biblioteca e în succesiunea şcolii, cu toate verigile ei, şi nu numai pentru că a fi intelectual presupune un merit personal de menţinere în universul cărţii. O oportunitate pentru
V. Pohilă de a creiona tipologic intelectualul, începând cu lumea antică, Grecia, Imperiul Roman, Bizanţul, Italia ca focar al Renaşterii infiltrate în Europa, cu ecouri speciale în ţările Române, Moldova lui Ştefan cel Mare şi micile ei „monumente“ arhitecturale – bisericile, epocă prelungită în domnia lui Vasile Lupu, prin activitatea cronicarilor, editarea de cărţi, culminând, în spaţiul românităţii, cu anul 1688 – Biblia de la Bucureşti – urcarea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu, deschizătorul unei epoci de avânt cultural sub pecete proprie.
Prin activitatea sa publicistică, suplimentară în raport cu aceea propriu-zisă,
V. Pohilă desfăşoară un amplu proiect cultural, în care s-a autoînrolat, practicând voluntariatul. Şi-a propus să contribuie la reaşezarea bibliotecii pe făgaşul ei de autentic for conceput pentru a oferi cultură, a forma prin cultură, a trezi conştiinţe intelectuale, etnice, umane. În acest scop, face uz de toate armele: de scrisul său şi al altora, de forţa Cărţii Cărţilor şi, în general, a altor cărţi din trecut şi prezent, de comandamentul de a sluji cultura în varianta cultivată a limbii materne, pentru a cuceri şi modela cititorii, calea sigură către emancipare şi civilizaţie.
Spirit paşoptist prin entuziasm, elan şi anvergură, animat de propăşirea culturală a „naţiei“, V. Pohilă se înscrie, peste ani, în îndemnul lui Heliade Rădulescu. Nu pregetă să desţelenească terenul propice culturii, cu un acut simţ civic faţă de trecut şi de prezent.
Articolele sale, cu un destinatar variabil – de la potenţialul cititor la cel autentic – mustind de informaţie amplă, la zi, de conexiuni culturale, de imbolduri subtile de a trece pragul bibliotecii, prin calitatea mesajului, a gândului, a stilului elegant, a textului cuceritor au forţă persuasivă. Se citesc cu reală plăcere, dar, mai ales, cu real folos, ca realizări exemplare în domeniu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper