First World Problems

Un articol de Ştefan Baghiu

M. Duţescu, Uranus Park, Polirom, Iaşi, 2014, 273 p.

 
La o scanare mai atentă a romanelor ultimilor ani, proza românească pare cuprinsă, cel puţin pe un anumit palier discursiv, de o febră urban-antropologică. Dacă Adrian Schiop a reuşit în 2013 să publice poate cea mai credibilă cronică a Bucureştiului marginalilor prin romanul Soldaţii. Poveste din Ferentari (în acelaşi timp unul dintre marile romane ale ultimului deceniu), dacă Dorin Mureşan, publicând Gestul animalului mort, a survolat mediul afacerilor imobiliare într-un roman la graniţa între autoficţiune şi trash, iată că în 2014 seria „reportajelor din interior“ continuă cu cel puţin două romane: Din oficiu, romanul despre mediul juridic românesc al lui Cristi Ardelean, transpus printr-o ficţiune funambulescă (policier new-wave) şi Uranus Park-ul lui M. Duţescu. Cel puţin două-trei alte exemple îmi vin acum în minte în ceea ce priveşte anii anteriori: este vorba, desigur, de debutul lui Bogdan Coşa, Poker, un roman care descrie cu aceeaşi tenacitate şi profesionalism „din interior“, ca în cazul arhitectului Duţescu, lumea jocurilor de noroc online, de Morţii mă-tii, unde un cristian face o radiografie a dezmăţului editorial românesc şi Agenţia aceluiaşi Cristi Ardelean. Mai mult, micro-romanul Combinaţia lui Dan Sociu îşi găseşte subiectul în mişcările de extremă dreapta româneşti. Astfel că tendinţa de exploatare a subiectelor comportate de noile transformări sociale (mai ales apariţia corporaţiilor – cazul prozei Laviniei Branişte – sau a dezvoltării haotice a mediului privat de orice tip – un cristian, Coşa, Duţescu) aduce în proza românească o nouă tipologie tematică: fascinaţia şi predilecţia către instantanee corporatist-urbane.
Exterior în siajul acestei inerţii tematice (fireşti şi binevenite), interior în continuarea „poeziei corporatiste“ la care făcea referire Bogdan Alexandru Stănescu, M. Duţescu publică anul acesta la Polirom un roman de dimensiuni medii având urbanistica bucureşteană drept personaj periferic: Uranus Park. Un tânăr arhitect, Horia Petrescu, este protagonistul romanului cu inflexiuni picareşti. Abia ieşit de pe băncile facultăţii, glisând între viaţa personală şi proiectele profesionale, acesta încearcă să îşi facă un nume în lumea mercantilă a urbanisticii şi a imobiliarelor. Vocea sa urmăreşte scurte momente de monolog interior şi de priză meta-narativă (pactul cu cititorul este menţinut de acesta prin diverse tehnici de abordare directă în prolog – uneori cititorul fiind literalmente rugat să îşi imagineze situaţii;  relevant este aici chiar începutul romanului).
Asupra doctrinei
Astfel, romanul capătă două dimensiuni centrale care se vor intercala până la final: prima este atitudinea şmecheroasă (un fel de voice-over narration care, prin stop-cadru şi analepsă, focalizează câteva momente esenţiale în economia romanului – asemănător naratorului lui Ionuţ Chiva din Boddah speriat, însă cu „dume“ mai slabe şi observaţii mai amatoriceşti), iar a doua ţine de aerul doct al prezentărilor tehnice. Legătura dintre cele două atitudini este însă vizibilă pe întreg parcursul romanului: aerul de siguranţă şi isteţimea necesară pentru a înainta (de unde am şi folosit termenul de picaresc) în păienjenişul din spatele afacerilor imobiliare vin, aflăm direct de la narator, din inteligenţă şi învăţătură, iar aerul doct este mereu balansat de explicaţii mai puţin academice (un fel de a combina discursul tehnic despre ciment, spaţiu de lucru, ierarhii în firmele de arhitectură etc. cu filosofia speculativă).
Motivaţia principală a protagonistului ţine de un anume carierism justificat constant: „deşi nu face parte din cavaleria stângii (ciudată alăturare de termeni, n.m.), Duţescu etalează, spinalizat, întreg mecanismul alienării contemporane, al exploatării şi autoexploatării“ (Mihai Iovănel). Spun justificat pentru că, fiind cantonat într-un discurs preponderent „de dreapta“ (meritocraţie, acumulare în spaţiul privat şi urcare pe scara socială), naratorul îşi creditează (autojustificare paranoică aproape) orice gest sau reuşită şi judecă acţiunile celorlalţi în funcţie de propriul câştig (sau pagube): „iar ei n-au bani, că trăiesc amândoi din salarii şi alte tristeţi specifice… ş…ţ şi m-am rugat la Dumnezeu pentru asta, m-am rugat să fiu răsplătit după merit; n-am cerut nicio clipă mai mult“. „Dar îmi dădusem seama că maică-mea încerca de fapt să se laude indirect la colegele ei, să afle alea ce băiat e Puiu, ce-a ajuns şi ce face, aşa că n-am mai zis nimic când i-a dat ăleia numărul meu“. Însă, deşi erotismul este puternic de dreapta, relaţia cu cei din jur este pur hedonistă sau uilitaristă şi Dumnezeu pare a lucra după aceleaşi principii de dreapta, în realitate, neam-prostia transgresează logica ideologică. Nu tot ce e ignorant şi de prost-gust e de dreapta. Personajul lui Duţescu se încadrează într-o altă tipologie socială: noua clasă mijlocie (nou-îmbogăţiţii lui Giddens), cu o cultură a prostului-gust, care îşi etalează idiosincraziile, ignoranţa şi superficialitatea. Totul însă dincolo de pactul doctrinar, pentru a devoala insuficienţele de caracter uman generale (chiar şi pe cele ale naratorului, după observaţia lui Bogdan Alexandru Stănescu referitoare la literatura destroy).
Deci, mai mult decât cu discreditarea dreptei în serviciul de imagine al stângii, discursul din interiorul romanului operează pur şi simplu cu deconstrucţia malformaţiilor umane. Nu corporaţia este atacată, ci sistemul putred în care mita este asumată ca normalitate, nu ierarhia este atacată, ci societatea „salariilor“ desconsiderată.
Implicit, cititorul va observa mecanismul de auto-ironie: „O chema Gina – deja era un argument suficient de puternic ca să-i închid telefonul“, „M-am rugat la Dumnezeu să nu o cheme Emilia sau Emanuela. Doar Ema“, „Mi-ar fi plăcut să am şi un crocodil mic aplicat discret undeva pe tricou sau în lateral pe pantofi; cu voia lui Dumnezeu, am să mi-l pot permite curând“. Uneori însă, cititorul nu reuşeşte să distingă între ironie involuntară şi asumarea ironiei, mai ales când registrele intră în creuzetul liricoid: „Ea privea lacul şi malul lacului cu luminiţe care se reflectau în apă şi formau construcţii feerice care probabil îi răscoleau şi mai mult simţurile în acea seară de primăvară neverosimilă <…>“.
Amatorismele
Discuţia despre calitatea romanului trebuie însă să pornească de la prezumţia de nevinovăţie: aflat la debutul în proză, Duţescu face câteva mici gafe discursive. Pericolul în a scrie un roman despre corporaţiile româneşti şi despre proiectele imobiliare stă în caracterul previzibil al plot-ului. Atâta vreme cât nu intră în detalii tehnice, Duţescu operează cu o acţiune standardizată, hollywoodiană, apropiată de literatura de consum: secretare, maşini, afaceri, vizite la câţiva prieteni neobişnuiţi, iubite pasagere, răsturnări de situaţie etc. Singurele portrete palpabile apar astfel destul de târziu: acela al bunicii, al Soranei (care, profesional, se zbate în aceleaşi ape tulburi), monologul interior şi analepsele finale etc. Când ceva nu merge bine, protagonistul goleşte o sticlă de whisky. Când vorbeşte cu ceilalţi, pentru a naturaliza şi fluidiza un discurs neo-realist, personajul principal (dar şi celealte personaje) recurge la mici clişee de expresie sau la glume forţate.
Astfel că, stilistic, turul de forţă este dat de panoramarea socială, infiltrată în discursul tehnic, la fel, legitimând comportamentul naratorului: „Îmi vor fi suficienţi pentru o subzistenţă decentă – câtă vreme, iată, pe zi ce trece realizez că nu pe acumularea de bani şi metale trebuie să mă concentrez pentru a simţi că avansez, ci pe descoperirea unui sistem perfect funcţional în care să reuşesc să-mi fac loc“. Mai mult, „raportul tehnic“ comportă o oarecare fascinaţie pentru macro-social, multe din teoriile prezente în monologul naratorului fiind decidente asupra caracterului de „personaj periferic“ al procesului de urbanizare: „Ca să fie limpede: Bucureştiul n-a avut niciodată vocaţia unei mari urbe şi nici şansa unei dezvoltări coerente. A apărut şi s-a extins inexplicabil într-o regiune geografică oarecare, neavând norocul altor oraşe de a fi aproape de o carieră importantă de piatră. Lucru aparent mărunt, dar extrem de important atunci când construieşti într-o zonă ameninţată periodic de cutremure de pământ“. Marea problemă este însă că aceste „cross-over narrations“ sunt inserate într-o poveste care îşi conţine limitele intrinsec. Ar fi fost o surpriză să aflăm că un asemenea subiect, cu puţine tipologii posibile şi valenţe ontologice limitate din cauza tipizării personajelor (maniheisme) ar putea fi tratat altfel decât în manieră superficială. Deşi romanul „curge“ (ceea ce pare în ultimii ani un motiv suficient de bun al criticii literare pentru a-l considera un text extraordinar), fluenţa sa există doar la un nivel de lectură asumat-comodă şi permisivă. Pentru că, în majoritatea momentelor, discursul derapează: „De data asta n-am putut refuza nimic. Stomacul meu, sufleţelul, a ridicat două degete: Horia, mi-e foame!“. Sau, în alte cazuri, supralicitarea laitmotivelor creează momente de clişeu în imaginar: „avea halatul ei de baie şi papuceii tip prosop, asortaţi, din acelaşi bumbac galben-citron“. Mai mult, „dumele“ revin cu intensităţi variabile, majoritatea fiind rateuri (ne putem gândi aici şi la enormitatea pe care, în titlul epistolei către autor/cronicii lui Dan-Liviu Boeriu, criticul o preia: „Your Anus Park“ – total lipsită de sens): „Călăraşi, un oraş invizibil, cu versiunea sa recentă – Cocălăraşi“.
Mai mult, tehnicile datate prin care naratorul îşi explică parcursul ne înfăţişează un proiect eclectic şi inconsecvent (de la metafore referitoare la sensul vieţii până la gag-uri): „Erau primele trepte ale unei scări; nu-i vedeam capătul, era încă întuneric, dar vedeam ici-colo plăcuţele fosforescente care îmi indicau sensul de urcare. Şi exista o balustradă de care, docil, mă ţineam“.
Peste o poveste inevitabil clişeică şi tipizată (sunt previzibile toate acţiunile personajelor, chiar şi degradarea şi căderea protagonistului) se suprapun defectele de construcţie. Detaliile tehnice care ar fi putut salva povestea sunt constant anulate de personaje, în plus şi de artificii ridicole/ dume. E adevărat, Uranus Park poate fi o lectură plăcută, fluidă, însă nu mai mult. Amatorii de fineţuri literare (şi nu mă refer la estetisme) pot urmări liniştiţi o eventuală ecranizare glam. Ea nu ar face nicio concesie în atmosferă şi stil proiectului tipărit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper