Fiicele războiului

Un articol de Simona Drăgan

Adriana Babeţi, Amazoanele, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 744 p.

 

Suspectez că, deşi mult premiată, Amazoanele Adrianei Babeţi nu a fost încă suficient citită. Capitulând în faţa impresionantului op, criticii literari au depus repede armele analizei, căci, slavă Domnului!, o carte atât de mare (la propriu, la figurat) te scuteşte de prea multe cuvinte. Dar, în spatele tăcerii sau al laudelor convenţionale, suspiciunea mea este că subiectul nu a reuşit să aprindă scânteia interesului pentru prea multe spirite literare. Este vorba, totuşi, despre o carte preponderent de literatură comparată, scrisă într-un moment de criză al domeniului peste tot în lume, şi încă pe o temă de mitologie greco-romană, care, urmărită tale quale, nu prea depăşeşte cadrele Renaşterii (în vreme ce interpretările ei moderne, „amazonismul stilizat“ despre care vorbeşte autoarea, rămân oarecum trase de păr, chiar dacă oportune pentru împrospătarea subiectului).
Totuşi, o carte de şapte sute de pagini despre un subiect minor şi de mic interes în genere constituie mai mult decât o provocare: în cazul de faţă, pasiunea cu care este scrisă, erudiţia, talentul, gustul pentru detalii sunt capabile să transforme o obsesie personală într-un test pentru receptare şi chiar într-o tentativă de prognoză cu privire la un tip de studii literare care, în opinia mea, pot reprezenta una din puţinele şanse ale literaturii comparate pe viitor. În condiţiile epuizării analitice a literaturii clasice, o parcelare şi o specializare atât de strictă a subiectului este, cu siguranţă, o cale sigură de a evita pericolul deja-spusului. Iar, dacă la aceasta se adaugă şi consultarea tuturor ştiinţelor adiacente care s-au pronunţat asupra temei, premisele originalităţii sunt asigurate.
Volumul Adrianei Babeţi despre amazoane este rodul unei idei care i-a dat târcoale autoarei vreme de treizeci de ani. Pornind de la o sugestie de studiu despre fortăreţe, ea a visat mai apoi să scrie un Pseudo-strategikos, adică o carte despre marii viteji din literatura lumii, dar pe parcurs, cu buna intuiţie că exhaustivitatea pe o temă mică (spre foarte mică) este şi prima condiţie a profesionalismului şi a reuşitei, a sfârşit prin a opera cu un decupaj mult mai redus al acestei teme; ba chiar, fără exagerare, cu un simplu motiv literar: cel al luptătoarelor femei. A rezultat un studiu care, la nivelul semnificaţiilor, face pandant cu Dandysmul. O istorie, cartea sa din 2004 despre bărbaţii efeminaţi ai culturii europene, înscriindu-se pe aceeaşi linie a temelor secunde ale literaturii clasice, aduse din condei către ariile de interes ale actualităţii. Căci, fără a-şi mărturisi vreun crez feminist, cu acest nou volum Adriana Babeţi contemplă o ipostază a autodeterminării feminine, chiar dacă recurge strict la modelul monstruos (în viziunea evilor îndepărtaţi) al amazoanelor. Versurile homerice prin care Hector şi, mai apoi, Telemah, îşi trimit soţia, respectiv mama, la „vătale şi furcă“, cerându-le să lase războiul şi „cuvântările“ în seama bărbaţilor, revin ca un laitmotiv discret feminist, fredonat de autoare pe parcursul întregii cărţi.
Corpusul literar de texte care au servit analizelor este mult mai puţin consistent decât cel al literaturii dandy, scrutate cu multă precizie şi folos academic în urmă cu un deceniu. Mărturisesc că nu înţeleg acest raport de inversă proporţionalitate între materialul aflat la dispoziţie şi disponibilităţile analitice ale autoarei, decât dacă accept că Amazoanele i-a fost mai apropiată sufleteşte decât cartea despre dandy. Din păcate, efortul de a spune totul şi de a stoarce de sensuri materialul precar conduce pe alocuri la repetitivităţi inutile: autoarea revine deseori la informaţii şi episoade epice care servesc, în varii momente ale analizei, unei noi perspective asupra subiectului, acesta fiind, de altfel, şi motivul declarat al reluării. De exemplu, episodul homeric al luptei lui Ahile cu Pentesileea, preluat de Heinrich von Kleist la începutul secolului al XIX-lea într-o piesă de teatru, este probabil şi cel mai citat, servind la incursiuni prin istoria amazoanelor, amazonomahii, stiluri de luptă şi dotări de arme, vestimentaţie, eros, canibalism, dar fiind rediscutat extensiv şi în secţiunea finală a Paradei, în care sunt analizate zece „războinice de neuitat din literatura şi istoria lumii“: Pentesileea, Camila, Velleda, Bradamante, Clorinda, Jeanne d’Arc, Hauteclaire Stassin (prezenţă ştearsă, dar care se bucură de simpatia autoarei), Madeleine de Maupin, Orlando şi Albertine. În ansamblu însă, autoarea însăşi, cartografiind prezenţa amazoanelor în literatura lumii, recunoaşte cât de puţine sunt „capturile“ sale pe durata a secole întregi de cultură, fără a se lăsa totuşi descurajată  de minoratul sau dezinteresul arătat în mai toate epocile faţă de această temă.
Pe de altă parte, Amazoanele nu interesează strict prin valoarea analizelor sale literare (deşi puţin poate pentru unii, ele rămân pentru mine piesa de rezistenţă a întregului). Dimpotrivă, chiar, pentru cititorii care nu împărtăşesc pasiunea Adrianei Babeţi pentru epopeile homerice sau pentru Ariosto şi Tasso, dimensiunea ştiinţifică, de „tratat“, a acestui volum, alimentează simpla curiozitate sau informaţia ca fapt divers cu recursuri la mărturii istorice şi geografice din vechime, la descoperiri arheologice şi reprezentări artistice de certă valoare, dar şi la câteva studii de actualitate, apărute în Occident. Cu aceste mijloace, autoarea caută să elucideze „misterul“ amazoanelor: au fost ele reale sau închipuite? Numele amazoane le prezintă ca femei fără un sân sau ca femei care nu mănâncă pâine (prin urmare carnivore, deci necivilizate)? Aveau origine divină sau pământeană? Îşi mutilau sânul drept prin cauterizare sau prin mastectomie? Poate fi probată această ipoteză? Erau caste sau aprige în iubire? Ucideau bărbaţii sau doar îi mutilau? Dar propriii fii? Care este locul lor de baştină şi raportul cu neamurile vechi? Au fost libiene, sauromate, frigiene, caucaziene sau de alte neamuri? Există explicaţii „logico-raţionale“, istorice şi antropologice care să confirme existenţa lor?
Toate aceste întrebări, ca şi multe altele, alcătuind un topos aiuritor de divers, îşi găsesc răspunsul pe sute de pagini, în urma cărora efortul de sistematizare a surselor conduce totuşi la câteva concluzii de interes cultural general: amazoanele au apărut în cultura greacă a Antichităţii ca o anomalie, o proiecţie a feminităţii contrară sex-rolurilor bine definite din cultura greacă tradiţională. Ca atare, alteritatea lor a fost pusă pe seama „barbariei“, iar legendele au proliferat pe seama lor, fiindu-le atribuite obiceiuri dintre cele mai neverosimile. În termeni ştiinţifici, graniţa dintre mit şi realitate rămâne incertă, chiar mărturiile istoricilor şi geografilor din vechime (Herodot, Strabon, Plutarh, Diodor din Sicilia, Filostrat, Arrian ş.a.) fiind contaminate de fabulaţie. În literatura lumii, ele apar, cu foarte mici excepţii, ca personaje „de fundal“, cel mai adesea în variaţiuni pe marginea episodului mitic al luptei lui Ahile cu Pentesileea, urmată de uciderea ei şi de un multspeculat coup de foudre al Peleianului la descoperirea frumosului chip al adversarei ucise. În cadre similare se decide, cel mai adesea, şi gloria altor amazoane, care devin cunoscute prin înfruntarea cu eroi faimoşi, de tipul lui Teseu sau Heracles. Niciodată însă, până la romanticul Kleist, literatura nu atribuie câştig de cauză vreuneia dintre aceste femei în lupta cu un mare erou.
Ca evoluţie istorico-literară, amazoanele propriu-zise dispar odată cu sfârşitul Antichităţii. Stricto sensu, ele mai cunosc un ultim avatar în epopeile Renaşterii, în care modelul antic este explicit, iar problematica belicoasă şi idealurile eroice întreţin, fie şi de o manieră superficială, un oarecare interes faţă de aceste femei. Adriana Babeţi observă, totuşi, o evoluţie sentimentală, care este în genere a întregii Renaşteri, în cazul amazoanelor accentul mutându-se de la înfruntarea războinică la „duelul amoros“: Tancredi, eroul lui Tasso, o ucide pe Clorinda numai din întâmplare, iubirea faţă de ea determinându-l, într-o înfruntare anterioară, să i se predea necondiţionat, cu pieptul gol. Mentalităţile oferă, desigur, explicaţia schimbării. Ulterior Renaşterii, chiar dacă literatura va mai înregistra diverse figuri de spadasine, amazoana ca atare dispare definitiv, lăsând loc cel mult unor formule îndulcite, aproximative, de femei voluntare, care, într-un fel sau altul, sparg tiparele genului.
Amazoanele Adrianei Babeţi sunt subintitulate (şi scrise ca) „o poveste“. Talentul de romancieră al autoarei transformă această carte într-o proză academică unică, al cărei principal merit derivă din pasiunea citirii şi analizei textului literar vechi. Sub pana sa, texte literare îngropate în praful bibliotecilor şi sub tone de dezinteres studenţesc capătă un aer de mare atractivitate, aducând, sper, un serviciu inestimabil recitirii literaturii clasice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper