Fes cu voaletă

Un articol de CORNELIA MARIA SAVU

Se poartă din nou catifeaua, eşarfele din mătase cu semnătură, mănuşile fine până la cot, ne anunţă revistele şi site-urile de specialitate. „Arta pe om“ (sintagmă aparţinându-i distinsei profesoare Adina Nanu) virează, încă o dată, spre eleganţă. Se îmburghezeşte adică? Poate că da, acolo unde mai există asemenea elemente (decăzute?). La noi nu e cazul. Noi am rezolvat demult dispariţia clasei de mijloc, aşezată, care îşi ducea traiul după zisa bunicilor şi străbunicilor – „tot râul la matcă, tot omul la teapă“. Ce diferenţă între, de pildă, piesa lui Jacques Brel, în care poetul muzician îşi aminteşte cum le striga împreună cu prietenii lui adolescenţi burghezilor adunaţi pe terasă la un pahar cu pastis – „les bourgeois sont comme des cochons!“, pentru ca, după vreo trei decenii, el şi amicii Pierre, Henri etc. să se afle pe aceeaşi terasă primind omagiile tinerilor în vervă şi „Ana, Luca şi cu Dej/ Bagă spaima în burgheji“.
Ea, clasa conservatoare, a fost azimutul avangardei cu înnoitori ce luau în tărbacă lipsa de gust – kitsch-ul, cum s-ar zice –, conformismul, suficienţa şi câte încă alte păcate încondeiate în manifeste bătăioase şi în ieşiri în peisajul artistic pe care ei, burghezii din piesa lui Jacques Brel (totuşi, cu înaintaşi ce făcuseră, ei, da, revoluţii în secolul naţiunilor) le găseau dezgustătoare pentru că „frumosul“, în viziunea lor, era suprema categorie a esteticii. Pentru asta, sigur, nimeni nu i-a închis, torturat şi ucis. La noi, trecerea de la academismul searbăd la înălţătorul academism realist-socialist s-a lăsat cu exilaţi, încarceraţi şi asasinaţi, parte a victimelor intelighenţiei care trebuia distrusă. „Burgheji“ şi progresişti au suportat împreună teroarea unui regim dictatorial.
După aproape o jumătate de secol, tinerii anilor ’90 şi urmaşii lor au vrut (şi au reuşit) să recupereze ceea ce în alte părţi avea de-acum vreo două-trei valuri de înnoire-clasicizare. Priza directă a faptului artistic, a artei lor cu strada, cu agora, cu spaţiile neconvenţionale, în care creaţia să se petreacă sub ochii publicului şi chiar să facă din acesta un partener de eveniment. Dar pe măsură ce trecea timpul, paradoxul întreprinderii acesteia înnoitoare se arăta din ce în ce mai de luat în seamă. Ce-i mâna în luptă pe aceşti tineri? Punerea la colţ a setului de poncife academiste, kitsch-ul gros, derizoriul unei tranziţii fără sfârşit, complacerea în tihna unei vieţi fără orizont. Numai că pe les nouveaux riches de la noi arta, clasicizată, expirată sau în curs de spectaculoasă înnoire i-a lăsat şi îi lasă rece. Altele au ei în inima lor, vorba lui Pristanda. Nu le enumăr, pentru că le ştiţi prea bine. Iar dacă vor să-şi garnisească reşedinţele, cumpără din străinătate, la preţuri mult mai mici decât în licitaţiile de acasă, şi cu patalama, bella artă de secol XIX, soră geamănă, din câte am văzut (nu absolutizez!), cu măiestria de gang.
Ei bine, dacă azimutul e în ceaţă, nici susţinătorii n-o duc mai bine. Atacul la prostul-gust e făcut cu mijloacele acestuia şi, fireşte, cu o mare doză de ironie conţinută. Uneori, ea dă şi în sarcasm. Ce se întâmplă însă cu publicul partener al acestor performance-uri, happening-uri, live şi action painting-uri etc? Fie că e alcătuit, în mare majoritate, din colegi ai artiştilor în acţiune, aşa că ei ştiu despre ce e vorba şi muniţia e împrăştiată în zadar, fie că e vorba de tineri dornici de show. Show ca în tabloide. Adică, asta spunem, asta e. Pentru fetele cu buricul gol şi talia blugilor foarte joasă, să se vadă sclipiciul chiloţeilor anume croiţi şi dichisiţi (chit că prin alte locuri nu se mai poartă de ani buni!) şi pentru băieţii cu lanţ gros la gât şi păr în ţepi (la fel de ieşiţi din modă) lucrurile sunt clare. Ce ironie, ce sarcasm, ce răspăr? Sunt portrete ale maneliştilor? E de bine, nu sunt ei vedete în toată presa? Uite că li se aduc şi osanale, nu degeaba fredonăm şi dansăm (pe) „Karma, zenu şi fengshuiul“ sau „Am acasă pe tavan/ Un afiş cu Cichi Cean“. Ne daţi stickere cu protipendada showbizz-ului şi divertismentului tv, între care s-au rătăcit şi câteva figuri de politicieni abisal-nevricoşi? Imediat le lipim pe ziduri, de la munte la mare. Nu sunt ei vedetele despre care aflăm noutăţi de dimineaţă până seara?
Recitind ce-am scris mai sus, mi se pare că mă contrazic, pe ici, pe colo…
De ce n-ar fi tocmai aceasta finalitatea experimentelor amintite? Înţelegerea faptului că totul e o apă şi-un pământ – gropi în care să-ţi spargi ochelarii lângă gropi vopsite în roz sau gropi căptuşite cu „Răpiri din serai“ şi covoare „persiene“… Până una alta, tot gropi…
Se poartă catifeaua etc. Se admonestează burghezia(?). La cum suntem, ni s-ar potrivi… fesul cu voaletă.

P.S. N-o să vă vină să (mă) credeţi. S-a inventat! L-am văzut într-un catalog de modă nou-nouţ!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper