Fabula prostului fudul. Arghezi aproape inedit

Un articol de ION SIMUŢ

Manuscrisul intitulat clar Elementul, cuvânt subliniat cu o linie (pp. 220-223 în ediţia de la Arad), cuprinde două file (dintre care a doua e numerotată cu 2), cu un scris foarte mărunt, cu creionul. Are numeroase intervenţii (tăieturi, adaosuri, reformulări, note marginale, însemnări de lucru), încât oferă vederii întregul şantier de creaţie. Era aproape de finalizare (dovadă titlul, care la Arghezi vine la urmă), dar nu era, totuşi, un text finisat (nu era transcris în curat, punctuaţia nu e definitivată). Mai ales fila a doua e înţesată de modificări şi însemnări marginale.
Pentru un editor, transcrierea cât mai exactă a acestui text e una dintre cele mai dificile probe. Din păcate, editorii de la Arad nu trec această probă într-un mod onorabil, făcând gafe monumentale, care denaturează profund textul: 1. Nu separă primele două versuri într-o strofă iniţială, asertorică, în conformitate cu manuscrisul, detaşând sau evidenţiind astfel morala; 2. Împart greşit în două strofe ceea ce e una singură, strofa a şasea (nu pare aşa de grav, dar totuşi…); spaţiul de lucru din manuscris de după primele două versuri, unde sunt câteva variante abandonate pentru versul al treilea, nu trebuie interpretat ca spaţiu de strofă. 3. Ignoră complet strofa a şaptea, scrisă foarte mărunt în manuscris pe fila a doua, în dreapta sus, foarte greu de descifrat (fără lupă nu se poate); strofa e atent elaborată, cu o versificaţie corectă, dar e scrisă foarte înghesuit şi derutant în dreptul celorlalte versuri, din strofa a şasea, şi ea cu numeroase modificări (tăieturi, reformulări); o linie sinuoasă înconjoară strofa adăugată marginal şi trimite la locul unde trebuie introdusă; editorii de la Arad nu văd nimic aici şi privează poemul de o parte însemnată a lui. 4. Primul vers din strofa a opta, ultima, care începe cu „Atunci suci poteca…“ este citit aberant în ediţia de la Arad: „Atunci sosi potera…“. E adevărat că e nevoie de un efort vizual şi intelectual pentru a pricepe, dar, logic, nu avea cum să sosească nicio poteră în fabula lui Arghezi. 5. În ultima strofă mai sunt şi alte lecţiuni greşite, astfel: versul al treilea este citit fără ultimul cuvânt, „deplin“, lăsându-l fără rimă la „muezin“, din versul următor; al patrulea vers, numărat de la urmă, are în final cuvântul „scapeţi“ (în accepţia de „bărbaţi castraţi“), nu „scopiţi“ (sinonim, e adevărat, dar nepotrivit aici în versificaţie); e preferată de scriitor prima formă pentru că rimează cu „musteţi“. 6. Ediţia de la Arad mutilează finalul în două feluri: o dată, sărind (omiţând) inexplicabil penultimul vers; a doua oară, citeşte „masa de măgari“ în loc de „cursa de măgari“. Finalul fabulei e totalmente bălmăjit şi denaturat faţă de manuscris în ediţia de la Arad, care oferă această versiune în trei versuri în loc de patru: „S-ar mai fi dus să ceară azil şi la scopiţi/ Pierzând cu alte drepturi şi dreptul la mustăţi/ Ar fi ieşit întâiul la masa de măgari“, versiune descalificată de realitatea textului din manuscris (a se compara cu ultimele patru versuri din lecţiunea pe care o propun, în conformitate cu manuscrisul). Las la o parte unele amănunte (punctuaţie sau câte o literă greşită într-un cuvânt), care pot fi greşeli de corectură în ediţia de la Arad, pentru a nu fi suspectat că vânez aspecte minore.
Dacă citim cu atenţie textul, aşa cum l-am transcris, am putea aprecia că primele două strofe (două plus patru versuri) sunt numai un exerciţiu stilistic, pentru că strofa a treia (în transcrierea mea) reia ideile (morala) şi introduce personajul în acelaşi număr de versuri (şase versuri). Probabil că în forma finală fabula ar fi început de la strofa a treia. Rescrierea primelor şase versuri în strofa a treia este însă atât de diferită (în vocabular şi versificaţie) încât nu dă impresia unei repetiţii frapante. Se poate însă observa aceeaşi structură sintactică a debutului: „De nu-ţi dă cartea simţul…“ modificat în „De nu-l învaţă cartea măsura…“.
Sunt două formulări ale moralei, cu care începe abrupt şi atipic fabula, cu accente uşor diferite. În prima: „De nu-ţi dă cartea simţul a ce ţi-e scris să poţi/ Îi dă micimii râvna-nălţării peste toţi“ – accentul cade pe micimea celui care, zadarnic şi ridicol, râvneşte mereu să fie mare, pe toate căile şi cu toate mijloacele. În cea de-a doua: „De nu-l învaţă cartea măsura pe de rost/ În schimb îl face mândru, pismaş şi rău pe prost“ – accentul cade pe prostia celui ce doreşte să se afirme cu orice preţ, dovedindu-se „mândru, pismaş şi rău“. De altfel, în manuscris, după strofa a doua, mai există tentativa altei formulări a moralei, rămasă incompletă: „De nu te-nvaţă cartea ce poţi şi ce nu poţi/ Îi dă prostiei culte mândria“, lăsându-ne să presupunem că al doilea vers se putea încheia ca în prima formulare a moralei: „mândria-nălţării peste toţi“. Mai există în manuscris o notiţă pe prima filă, în colţul din stânga jos, notiţă separată de versuri şi încadrată într-un chenar. Însemnarea cu titlul „Fabulă“ arată preocuparea pentru morală, pentru înţelesul fabulei: „Cât a învăţat băiatul un dram dat şi măsurat a fost ceva, dar când a voit să pună ceva de la el n-a fost în stare de nimic. Mărgineşte-te să repeţi“. Cu toată banalitatea reflecţiei, cugetarea merită reţinută ca efort de construcţie a sensului, adică de precizare a moralei. Pe fila a doua, tot în stânga, se poate citi o altă însemnare banală, din aceeaşi sferă a învăţăturii morale: „Piticul vrea să fie mare“. În final, alte însemnări stau mărturie pentru acelaşi efort de clarificare a moralei, fie în legătură cu această fabulă, fie în relaţie cu alte proiecte de fabulă: „Fabulă: E un element (protejatul nul)“; „Filosofii de iresponsabilitate“; „Fugarii de pericol în ţări streine“; „Ţăranul şi înmormântarea frumoasă“; „Fierul roşu la jigodie“; „Cartea groasă, ideal de prostie“.
E o fabulă atipică, în genul arghezian, pentru că începe cu morala, reluată în mai multe comentarii, iar ilustrarea epică nu e cursivă, ci alcătuită din episoade generice, disparate: tânărul dascăl care bate asurzitor toate tinichelele în mahala ca să atragă atenţia asupra lui, dar e dispreţuit şi e considerat un ratat, ceea ce-l determină să se răzbune murdar; a doua ipostază e a tânărului care „suci poteca“, schimbându-şi credinţa şi devenind musulman, în speranţa că va ajunge astfel întâiul şi că va putea vorbi lumii „de sus, de pe geamie“. Ar fi o discuţie de purtat dacă versurile amestecate în molozul din finalul celei de-a doua file trebuie introduse sau nu în poem, acolo unde se potrivesc. Adică: „Putea-n sfârşit să guste mândrie/ Că îi vorbeşte lumii de sus, de pe geamie“ – versuri aflate în afara cursului versificaţiei, pe care le-am preluat şi le-am introdus în ultima strofă, unde am considerat că ar fi locul lor normal. E o contribuţie discutabilă a editorului (recunosc!). Altfel, ele trebuie notate printre variante sau exerciţii. Cele mai interesante variante privesc convertirea dascălului la legea musulmană: „Că din Dumitru iese uşor şi Mustafa“ sau „Că din botez Ionul se face Mustafa“. În textul de bază, Arghezi a preferat versiunea „Că l-a chemat odată Ion şi Mustafa“. Se vede că l-a preocupat intens pe poet convertirea în musulman a dascălului, pentru că pe prima filă, în colţul din partea dreaptă jos, a notat alte cuvinte din aceeaşi sferă: „cadiu, imam, Mahomet, Mustafa, narghilea, islam, calif, hoge“. Manuscrisul sugerează că şirul metamorfozelor dascălului obsedat de întâietate şi supremaţie ar fi putut continua: „Şi pismuie şi momâia care goneşte vrăbiile că e mai înaltă“. Am putea considera că ţinta acestei fabule ar fi emfaza dascălului tânăr, care, orice chip ar lua (predicator de cartier, imam închipuit), alunecă uşor în prostie, pentru că nu-şi cunoaşte măsura sau limitele. Gloria lui rămâne să fie „întâiul la cursa de măgari“. Încă o variantă îngropată în molozul de însemnări din josul celei de-a doua file pecetluieşte condiţia morală şi intelectuală a tânărului dascăl din fabulă: „E ceea ce se numeşte la teatru un ratat“ (ideea există în ultimul vers din strofa a şasea).
Fabula poate fi imaginată ca secvenţă versificată din cunoscutul „Manual de morală practică“ (1946) din publicistica argheziană, ca o prelungire a lui şi o extindere a cazuisticii. Fabulistul Arghezi valorifică şi îmbină virtuţile versificaţiei, predispoziţia epică a poetului cu portretul pamfletar şi sarcasmul moralizator din arsenalul publicistului.

 

Elementul
De nu-ţi dă cartea simţul a ce ţi-e scris să poţi
Îi dă micimii râvna-nălţării peste toţi.

Un dascăl tânăr vruse să-şi iasă din măsura
Pe care din născare i-o hotăra făptura.
Un ţoi de minte slabă şi-l socotea că-i bute
Având mai multe nule în el de mii sute.

De nu-l învaţă cartea măsura pe de rost
În schimb îl face mândru, pismaş şi rău pe prost.
Cu ţâra lui de minte şi falnică-ncrezare
Mărunt el vrea să fie mereu niţel mai mare.
Întâi o ia pe faţă pieptiş dar cade jos
Şi apoi se strecoară târâş mai pe din dos.

Un tinerel de dascăl ieşise la bătaie
Cu ce găsise-n curte, cu beţe şi vătraie.
Un muşchetar mai bine-narmat nu se putea.
Îşi agăţase unul la coapsă de curea,
Cu altul pus pe umăr, în cap cu coif, o oală
Care stătuse-n ploaie crăpată-n fund şi goală,
Drept platoşe-şi legase de gât o tinichea.
De-acuma să mă-nfrunte, sunt gata, cine-o vrea!
Dar cine să ia seama ce-ndrugă o lichea?

Făcuse gălăgie un timp în piaţa mare
Bătând într-o tingire dogită cu-o frigare.
Şi auzindu-i munca şi larma cineva
A întrebat: «cerşeşte cu muzică, aşa?
«Ba zice că te-njură în târg pe dumneata.
«Şi-a pus de gând s-ajungă să-şi facă şi el nume
«Cu tabla ciocănită pe uliţă, prin lume.
«Dar cine-l întâlneşte îl scuipă şi băiatul
«Se-alese pân’ la urmă cu-atâta, cu scuipatul.»

Dar noaptea, fără scule de muzică şi arme,
Vine pe furişate, tiptil, când lumea doarme
Şi-n dreptul uşii tale, pe pragul de intrare,
Găseai adevărata-i din spor fructificare.
Mândria umilită găsise răzbunare.
Dar, în sfârşit, băiatul, pe drumul apucat
Găsi că-i ce se chiamă la teatru un ratat.

Din tot ce încercase lipsea mereu ceva
Şi bănuia cu ură anume ce-i lipsea.
E o nimica toată, un punct, o bănuială,
Dar fără ea şi cartea-nvăţată e-o spoială.
O ai, n-o ai? Ea vine
Din neştiut odată cu viaţa şi cu tine.
Vezi, asta nu se-nvaţă, că n-are nicio carte.
E-o zestre, sau ai parte de ea sau nu ai parte.
El încercă morala şi predică şi-amvonul
Dar nimerea alături, anapoda, şi tonul.

Atunci suci poteca şi lipsa lui de vlagă
Cătă s-o-nlocuiască şi golul să şi-l dreagă.
Şi-ar fi schimbat şi legea şi-ar fi-nvăţat deplin
Coranul, ca s-ajungă imam un muezin,
Şi musulman în toate s-ar fi putut afla
Că l-a chemat odată Ion şi Mustafa.
Căci patima-l rosese cumplit oricum s-ajungă
Tot sus, cât mai deasupra, pe-o scară cât mai lungă.
Putea-n sfârşit să guste mândrie
Că îi vorbeşte lumii de sus, de pe geamie.
S-ar mai fi dus să ceară azil şi la scapeţi
Pierzând cu alte drepturi şi dreptul la musteţi.
Şi căpătând livreaua, trăsură şi-armăsari,
Ar fi ajuns întâiul la cursa de măgari.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper