După toate, a mai şi plouat

Un articol de MAGDA MIHĂILESCU

Alberto Barbera, directorul Mostrei, avea mai mult decât oricând dreptate atunci când, cu câteva zile înainte de deschiderea celei de-a 71-a ediţii, amintea ceea ce ştim nu de azi, de ieri: festivalul, ca mai toate de pe acest pământ, nu va putea mulţumi niciodată pe toată lumea. Mai ales pe francezi, aş adăuga eu, dezamăgiţi, aproape mânioşi la vederea a mai tot ce le-a trecut prin faţa ochilor sau au simţit pe pielea lor, cum a fost meteorologia. Nu m-ar fi mirat să le reproşeze gazdelor nu numai hibele selecţiei, ci şi vremea proastă din ultimele zile ale vieţii lor de exilaţi, nu-i aşa, pe lagună. Bănuiesc că vreun critic o fi citat replica actriţei Marie-France Pisier din filmul lui André Téchiné Souvenirs d’en France, la ieşirea dintr-o sală de cinema, „Foutaises, foutaises et en plus il pleut“ („Tâmpenii, tâmpenii, şi în plus mai şi plouă“). Nimic nu le-a plăcut confraţilor din Hexagon, prea multe pelicule depresive, numite, ironic, mostragedii, recoltă, în general slabă, Al Pacino o fi el mare, dar s-a botoxat, directorul Barbera nu a fost în formă, ca să nu mai vorbim de juriul care putea şi el să aibă alte opţiuni (cum ar fi peliculele franceze). Ce mai, Veneţia, în vizibil recul în geopolitica festivalieră, nu ştie ce să mai facă pentru a înceta să piardă teren. Să zică merci că Ińarritu nu a fost gata cu Birdman, prevăzut pentru Cannes, că nici pe ăsta nu-l aveau în deschidere. Bine că nu au cârcotit şi împotriva afişului acestei ediţii, figurând ultimul cadru din Cele patru sute de lovituri, unul dintre cele mai frumoase finaluri din istoria cinematografului, cu chipul întrebător al lui Jean-Pierre Léaud trecut acum prin peniţa graficianului şi cineastului Simone Massi, care a adăugat imaginii şi câţiva peşti zburători. O dimensiune fantastică intensifică omagiul adus lui François Truffaut, de la a cărui moarte se vor împlini 30 de ani pe 21 octombrie. Am evocat toate acestea pentru a aminti, încă o dată, condiţia Mostrei, prinsă între Cannes şi Toronto, dar, mai ales, marea, nestinsa rivalitate dintre lagună şi Croazetă, alimentată an de an. Pentru a nu deplasa adevărul, mărturisesc că în presa italiană nu am citit atâtea mofturi şi strâmbări din nas în timpul festivalului de la Cannes. Nu a fost ea o ediţie excepţională, cea de a 71-a Veneţiei, poate chiar una modestă, dar în niciun caz una în care să arunci cu piatra. Cred cu tărie că atâta vreme cât dintr-un festival poţi alege cinci-şase titluri cu care rămâi, nemulţumirile se cer puţin ţinute sub control. La urma urmei, sacul producţiei mondiale vine şi el mai plin sau mai gol. Este adevărat că au trecut multe filme depresive pe ecranele festivalului, în diferitele sale secţiuni, dar a scoate ochii cu acest amănunt este ca şi cum i-ai reproşa leopardului că are pete. Omenirea nu dansează zi şi noapte, nu o duce chiar pe roze, dacă i se va fi întâmplat vreodată un asemenea miracol. Când ziarele sunt pline de catastrofe, ameninţări, de spectrul războaielor, ar fi nu ştiu cum ca un mare festival, care nu este o casă de distribuţie, destinată profitului comercial, să aleagă divertismentul. Chiar şi în filmul din deschidere, Birdman (The Unexpected Virtue of Ignorance), al cineastului mexicano-american Alejandro G. Ińarritu (Amores perros, Babel, Biutiful), deşi autorul a mizat pe râs, culoarea acestuia din urmă a fost cam galbenă: „După atâtea istorii dramatice, cu gust de chili mexican“ – spunea el la conferinţa de presă – „eram în căutarea unui desert, pentru a mă odihni puţin. După patru ani în care nu am făcut nimic, adică după Biutiful, mi-am zis că ori fac ceva de care să-mi fie teamă, ori se va termina cu mine. Aşa m-am aruncat în gol şi am descoperit râsul, fie el şi cel specific unei comedii negre, ca pe un limbaj minunat. M-am simţit precum funambulul Philipe Petit, cel care mergea pe un fir, între doi zgârie-nori, fără plasă de siguranţă. A fost un risc, desigur, dar a meritat“. Omeneşte vorbind, eroul, fostul star din Birdman (aluzie evidentă la Batman, întruchipat tot de actorul de acum, Michael Keaton) stârneşte mai degrabă compasiunea, iar cinefilii din noi nu pot să nu se gândească – a câta oară? – la condiţia vedetei şi la dificultatea de a-şi redresa cariera, odată mitul ştampilat. Minutul de glorie se plăteşte scump, iar dacă l-ai pierdut, e greu să-l regăseşti, mai ales când îşi face loc fireasca ambiţie de a-ţi contrazice statutul confortabil şi mai ales când nu mai ţii pasul cu timpul tău, cu era Internetului. În ochii fiicei sale, actorul (Michael Keaton) sătul de a mai fi supereroul cu aripi din Birdman, fantomă atoturmăritoare, nutrind aspiraţia de a pune un spectacol pe Broadway, chiar în ochii fiicei sale (Emma Stone), este un nimeni: „Cine nu are un cont pe Facebook sau pe Twitter nu există“. O altă lume, cu alte coduri, în care rivalităţile şi cinismul tinerei generaţii sunt mereu aceleaşi, nu prea are de ce să ne amuze. Ińarritu nu prea şi-a iubit personajele, semn că tot gustul de chili mexican îi stă pe limbă.
Ceea ce l-a apropiat la Veneţia de suedezul Roy Andersson a fost nu numai aerul de comedie neagră, ci şi titlul bizar al filmelor amândurora, The Unexpected Virtue of Ingnorance, respectiv Un porumbel aşezat pe o ramură meditează la existenţă. Dacă ignoranţa poate fi, uneori, o virtute, nimeni nu a văzut un porumbel pansiv, şi încă stând pe o ramură, nu oriunde. În film, fraza cu pricina aparţine unei poezioare rostite la o serbare şcolară, care, de fapt, cam la atât se reduce. Suprarealismul zicerii, răsărite când nu te aştepţi, corespunde lumii zăpăcite, haotice, fragmentate de pe ecran, unite doar prin câteva clişee verbale şi intersectării cu un cuplu masculin, doi indivizi cam săraci cu duhul, care bat peisajul (nu se precizează identitatea spaţiului, plasarea în timp) cu o traistă din care scot „instrumente pentru distracţii“: dinţi ŕ la Dracula, o mască a unui bătrân ştirb, o cutie din care răzbat aşa-zise hohote de râs. Ei răsar mai peste tot, fiind, cum spuneam, puntea de legătură între personaje care nu au nici în clin, nici în mânecă unele cu altele, în afara ticului verbal cu care îşi încheie, invariabil, convorbirile telefonice: „Totul este în ordine“. Un bărbat moare încercând să deschidă o sticlă cu vin, în timp ce la doi paşi, nevasta trebăluieşte fără habar în bucătărie, un altul se prăbuşeşte la coadă, la o Autoservire, tocmai după ce a plătit platoul cu mâncare. „Îl vrea cineva“ – întreabă casiera – „e gratis“: „Vreau eu berea“, sare un mesean. La un curs de flamenco, o profesoară grasă se dă de ceasul morţii să pipăie un elev înalt şi slab, prefăcându-se că îi îndreaptă ţinuta. Altfel, totul este O.K. pentru toată lumea. Mai puţin pentru un fost rege descins călare, cu mare dichis, într-un bar, în timp ce afară trece falnica armată, în ritmurile marşului Glory, Glory, Halleluja, cântat de armata nordistă în timpul războiului civil din America, astăzi imnul oficial al partidului republican. La venire, Majestatea Sa aruncă ocheade unui barman chipeş, la întoarcerea de la luptă, înfrânt şi pleoştit, asemenea cailor văzuţi precum căţeii cu coada între picioare, este obligat să aştepte eliberarea toaletei, ca tot muritorul, în timp ce vestitul marş de luptă s-a transformat într-un recviem. Naraţiune claustromaniacă, filmată în cadre fixe, Porumbelul… are drept spaţii privilegiate barul şi restaurantul, locuri predestinate aşteptării, ideale pentru un cineast ca Andersson. Asemenea unui alt nordic faimos, Kaurismaki, şi el urăşte „mişcarea care deplasează liniile“. Ce se poate aştepta acolo, într-o ţară fără nume? Să vină Godot de niciunde sau moartea? Să medităm noi, nu porumbelul. Filmul ne-a urmărit multe zile şi cred că Leul de aur atribuit pentru prima oară unui cineast suedez a fost meritat. Chiar dacă putea fi interşanjabil cu confratele lui de argint.
Bănuiesc că nu s-ar fi declanşat mari supărări dacă filmul lui Andrei Koncealovski, Nopţile albe ale poştaşului, ar fi plecat el cu Leul de aur. Într-un cu totul alt registru, ce ne aminteşte de debutul său cu Primul Învăţător (Leone d’oro în 1965) prin vibraţia unei naturi în care omul îşi găseşte rostul, Poştaşul se apropie de marea proză siberiană, cu oamenii săi aspri, tăcuţi. Într-o eră a Internetului, legătura dintre o insulă şi uscat nu o poate asigura decât omul cu scrisorile. Inutil să spun cât de mult m-a întristat să constat că filmografia premiatului cu Leul de argint a fost confundată de unii cu cea a lui Tarkovski, deposedat de Copilăria lui Ivan şi atribuită lui Koncealovski. Să mai spun că suedezul Andersson a ajuns, chiar într-un titlu de ziar, cineast norvegian? Nu prea mai avem nas să cârcotim împotriva alor noştri. Am mai scris-o. Niciunul dintre noi nu este scutit de erori, mai ales când lucrezi în febra unui festival, şi totuşi, în astfel de momente „prea de tot“, mă gândesc la marele critic american Bosley Crowther care, în clipa în care nu a mai înţeles încotro se îndreaptă cinematograful, a părăsit meseria. Superficialitatea receptării din zilele noastre, prea adeseori asediate de tirania informaţiei jurnalistice după ureche, ar fi un motiv, pentru cei din garda veche, să ne luăm jucăriile şi să plecăm, vorba lui Serge Daney. Dar câţi avem puterea?

6

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper