Deschizători de ferestre spre lume

Un articol de Constantin Coroiu

Edgar Reichmann s-a născut la Galaţi în 1929. În acest august a împlinit 85 de ani. A copilărit şi s-a format în România, având profesori iluştri, între care Alexandru Rosetti şi Jacques Byck, pe care îi evocă cu emoţie într-o Închinare ce deschide volumul O fereastră către lume, apărut cu mai mulţi ani în urmă la Editura Paralela 45, tradus şi postfaţat de Magda Jeanrenaud. O carte care cuprinde un mare număr de articole, cronici, eseuri privind cultura şi îndeosebi literatura română publicate în Le Monde. În textul amintit, longevivul cronicar de la L’Arche şi Le Monde încearcă şi un profil al scriitorului cu două patrii – cea natală şi cea adoptivă: „Adevărata patrie a scriitorului, sau «matrio», cum ar spune genialul autor al Cântăreţei chele, este limba în care scrie. Este oare posibil să rămâi concomitent evreu, francez şi român, solicitat de mai multe lumi, de realităţi multiple, fiind totodată celulă indisociabilă, cu toată singularitatea ei, de ţara adoptivă, ţară şi limbă care te-au adoptat? Desigur, şi nu sunt singurul în acest caz; alţi poeţi şi prozatori, contrabandişti ai minţii şi ai spiritului – cu care nu am insolenţa să mă compar – au venit din bărăganurile răsăritene ca să fecundeze culturile Europei vecine. De la brăileanul Panait Istrati şi ieşeanul Benjamin Fondane (Fundoianu-Vechsler) până la paradoxalul Cioran şi la Eugčne Ionesco, maestrul giumbuşlucurilor corosive, toţi au scris în limba franceză fără ca pentru aceasta să-şi renege ţara de baştină. La fel, bucovineanul Paul Celan, sau bulgarul Canetti, care au scris în nemţeşte. Aviz acelora care îi tratează ca «dezrădăcinaţi» pe cei ce sunt înzestraţi cu mai multe rădăcini, chezăşie a unei proliferări de spiritualităţi, tradiţii şi sensibilităţi uneori complementare, alteori divergente”.
Edgar Reichmann este un adevărat profesionist al scrisului la ziar cu o cunoaştere profundă a psihologiei, dar şi a ignoranţei, uneori vastă, cum ar fi zis G. Călinescu, ale celor cărora se adresează; nu uită nici o clipă mijlocul prin care comunică. El ştie cât să spună (de obicei nu mai mult, dar nici mai puţin decât trebuie) şi mai ales cum să spună, adoptând un stil colocvial menit să-l capteze pe cititor. Fibra şi experienţa de prozator au şi ele un rol incontestabil. Citindu-i textele care sună frumos şi în româneşte (este, desigur, meritul traducătoarei) mi-a revenit în minte, ca de atâtea ori, ceea ce postula Călinescu: atât exişti, cât exprimi!
Cronicarul de la Le Monde a scris mai ales despre cărţile autorilor români, din ţară sau din exil, editate la Paris. Nu s-a limitat însă la atât, deşi având în vedere ziarul de mare tiraj în care îşi publica recenziile şi comentariile, nu ar fi fost şi nu este deloc puţin. El a încercat să surprindă pulsul şi ora literaturii române, să definească atmosfera din viaţa culturală românească şi să identifice unele dificultăţi cărora scriitorii au trebuit să le facă faţă în timpul regimului totalitar, ori pe care le întâmpină după căderea acestuia. Cât priveşte temele abordate de Edgar Reichmann şi modul cum sunt ele tratate, ar fi multe de spus. Din comentariile sale, cititorul străin şi-a putut face, cred, o idee despre creşterea şi descreşterea literaturii (şi culturii) noastre în epoca postbelică, despre cât de imprevizibil era statul socialist în politica sau politicile privind cultura şi arta. Şi-a putut apoi da seama, de pildă, şi de diferenţa enormă dintre deceniul şase – stalinist, „obsedant”, – şi cele vreo două care i-au urmat, când s-au afirmat şi s-au consacrat mari scriitori şi când în România s-au tradus şi s-au publicat opere fundamentale ale literaturii şi filosofiei universale, spre deosebire de ţările vecine, cu regimuri similare, unde nu erau nici măcar citate, darmite editate. Pe scurt, o renaştere adevărată – şi nu trebuie să ne fie teamă de cuvinte – din păcate însă înăbuşită treptat, începând cu faimoasele teze din iulie 1971. Roadele ei sunt şi vor rămâne dincolo de meandrele istoriei, în pofida aşa-ziselor revizuiri şi a practicilor maniheiste ale noilor ideologi.
Remarcabile sunt în textele lui Reichmann analiza concisă, pătrunzătoare, şi judecata de valoare, chiar dacă uneori tonul, formulările sunt patetice din dorinţa de a convinge. Nu lipsesc supralicitările, îndeosebi când este vorba de autori români din exil. De înţeles şi poate chiar de salutat la momentul şi în contextul în care se produceau, pentru că – nu-i aşa? –, vorba lui Dumitru Ţepeneag, cauza o impunea. Privite acum cu luciditate, ele îşi trădează doza de exagerare şi nu puţine ne apar aşa cum şi sunt: datate. În martie 1987, Edgar Reichmann încheia astfel un comentariu privind romanele lui Nicolae Breban, În absenţa stăpînilor şi Bunavestire, editate la Flammarion, în 1983 şi, respectiv, 1985: „Mai mult decât petrol sau grâu, România exportă azi scriitori – în Franţa mai mult ca oriunde. De la oniricul Ţepeneag, mereu sedus de tehnicile moderne ale scriiturii, la romanciera Oana Orlea, fără a-i omite pe disidenţii celebri, Virgil Tănase şi Paul Goma, ei toţi scriu, şi scriu bine, în franceză. Fără îndoială că această efervescenţă fecundă va da într-o bună zi lumii creatori de talia unui Eliade, Cioran sau Ionesco. Se va vorbi atunci de şcoala românească de la Paris? Dacă aşa vor sta lucrurile, cel mai ilustru reprezentant al ei ar trebui să fie romancierul Nicolae Breban”. Entuziasmul cronicarului francez de origine română de la Le Monde e admirabil, dar este evident că, cel puţin în cazul unora dintre cei citaţi, folosea căciuli prea mari.
Într-un articol apărut cu vreo opt ani înainte de cel din care am citat (2 noiembrie 1979), intitulat Care este starea literaturii române?, Reichmann scria: „Cehii, polonezii şi ungurii sunt mai citaţi în Vest decât românii, aceşti români atât de mândri de latinitatea lor şi, bineînţeles, cu privirile întoarse către Franţa. Practicile autoritare, care au blocat viaţa culturală vreme de mulţi ani, nu sunt singurele responsabile pentru această stare de lucruri. O parte importantă a publicului occidental preferă, printre cărţile care sosesc din Est, pe cele care depun mărturie despre situaţia cunoscută, criticând-o”.
Teoria pe care aş numi-o a celor două lipse – a unei limbi de circulaţie şi a protestului politic –, care ar face ca interesul cititorului străin pentru literatura română să fie redus, mi se pare, de la un punct încolo, falsă. Ea revine des şi în eseurile şi cronicile lui Reichmann. Că statutul limbii române creează dificultăţi este adevărat, deşi româna, ca limbă romanică, depozitară, deci, a unor valori universale, ar fi de aşteptat să se bucure de o atenţie mai mare îndeosebi în Franţa şi în alte spaţii culturale şi lingvistice neolatine – în comparaţie cu ceha, poloneza sau maghiara. „Handicapul“numit lipsa protestului este însă contraproductiv în ordine estetică, iar invocarea lui cu obstinaţie aproape ridicolă. Oare publicul occidental să fie atât de ideologizat şi atât de dornic de „revoluţii”, fie ele şi anticomuniste, sub formă de romane, poeme, piese de teatru etc.? De aşteptat şi normal ar fi ca el, cititorul occidental, să prefere performanţa artistică în primul rând, originalitatea unei viziuni asupra condiţiei umane, specificul psiho-cultural al zonei şi lumii cărora le aparţine scriitorul, autorul operei.
Dincolo de unele accente, mai mult sau mai puţin conjuncturale, Edgar Reichmann, care iubeşte cultura şi literatura în care s-a născut, este preocupat să facă cunoscute marile repere ale acestora. El foloseşte orice prilej pentru a dovedi că „marginala“cultură română nu este una oarecare. O cultură văzută în extraordinara ei evoluţie de-a lungul multor secole, nu o dată în condiţii vitrege, ilustrată de personalităţi de anvergură universală care i-au conferit originalitate şi forţă, nu poate fi una minoră. Scriind de pildă despre „cel mai important romancier român interbelic“– Liviu Rebreanu – cu prilejul apariţiei în traducere franceză a splendidei Ciuleandra, eseistul oferă mai întâi cititorului francez şi celui străin în general date bibliografice, dar nu în stilul autorilor de lucrări lexicografice, ci repovestind succint traiectoria unui prozator român de Premiul Nobel, născut într-un sat transilvănean, în 1885, la graniţa orientală a Imperiului austro-ungar: „În ajunul Marelui Război, prăbuşirea imperiului multinaţional se contura deja. Frustraţi de administraţia ungurească care îi excludea de la afacerile publice, românii îşi întorc privirile spre micul regat dunărean, de cealaltă parte a Carpaţilor, unde trăiau fraţii lor întru latinitate. Depozitar al unei culturi central-europene, Rebreanu se alătură, în 1909, României, fără îndoială adevărata lui patrie. Acolo va înflori marele său talent de scriitor”.
În numai două fraze, cronicarul de la Le Monde schiţează fundalul pe care se desfăşoară povestea lui Grobei din romanul Bunavestire al lui Nicolae Breban, la apariţia acestuia în versiune franceză (Flammarion, 1985), poate cel mai bun roman al prolificului prozator, alături de Îngerul de gips: „România, la sfârşitul anilor ’50. O faună ciudată bântuie printre ruinele defunctului regat danubian, înlocuind specii pe cale de dispariţie, ţăranii bucolici, funcţionarii nevoiaşi, boierii occidentalizaţi. La marginea nomenclaturii, noua mică burghezie visează la bunurile de consum. Stalin a murit şi nici marxismul nu o duce mai bine”.
Pentru devoţiunea şi competenţa cu care, ca om al scrisului, a servit literatura şi cultura românească, Edgar Reichmann binemerită omagiul nostru.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper