De la arta de a iubi la arta de a scrie

Un articol de Constantin Coroiu

Parafrazând titlul unui roman antedecembrist, s-ar putea spune că una dintre puţinele dimineţi româneşti neratate este cea a poeziei. O demonstrează magistral Eugen Simion în volumul de eseuri despre începuturile ei: Dimineaţa poeţilor. Acum, la lectura ediţiei a V-a, definitivă, apărută la Univers Enciclopedic Gold – postfaţă şi referinţe critice de Alex Goldiş –, această superbă carte despre „cum citim poezia veche, ce ne spune ea astăzi“ este la fel de proaspătă ca la prima ediţie din 1980.

Atunci, îmi amintesc, o întâmpinam printr-o dezbatere difuzată la Radio Iaşi şi transpusă apoi în revista Convorbiri literare, dezbatere la care îi invitasem pe Alexandru Călinescu, Daniel Dimitriu şi pe regretatul Val Condurache. Ne aflam în faţa unei cărţi de „arheologie literară“ trăită, scrisă cu un condei de narator de idei şi de fin portretist, dar şi cu o exemplară implicare spirituală. În eseul introductiv, criticul o anunţă ca fiind „o suită de lecturi noi a unor texte cunoscute, acelea venerate în şcoală şi citite rar, foarte rar, cu simplă plăcere“. Poate că tocmai „simpla plăcere“, însoţită desigur de spirit critic, e ceea ce te cucereşte în primul rând parcurgând captivanta suită de povestiri despre primii poeţi români: cei patru Văcăreşti – Ienăchiţă, Alecu, Nicolae şi Iancu –, Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Costache Conachi, Anton Pann. Dimineaţa poeţilor nu înseamnă însă numai nişte lecturi noi ale textelor acestor poeţi dintr-un orizont matinal, deşi n-ar fi deloc puţin lucru. Ea este, aşa cum s-a mai remarcat, o carte despre naşterea conştiinţei de scriitor în spaţiul culturii noastre, despre motivaţia şi finalitatea scrisului, despre interdependenţa dintre conştiinţa erotică şi conştiinţa lirică la poeţii români de la finele secolului al XVIII-lea şi din cel următor. În asta constă miza ei majoră. Acei poeţi care „trăiesc şi scriu într-o dimineaţă a spiritului“ aveau talent, aveau conştiinţa scrisului şi multe alte calităţi, dar nu şi conştiinţa marii poezii. De altfel, tot Eugen Simion observa că primul poet român care are conştiinţa metaforei este Eminescu. Termenul de poet apare, la noi, precizează criticul, la finele secolului al XVII-lea. A trebuit, deci, să mai treacă mai mult de un veac şi jumătate până ca el să capete conţinutul deplin. Fapt e că acei poeţi dintr-o dimineaţă ce avea să se dovedească fecundă, căci „au întemeiat poezia română modernă“, se nasc, ca scriptori şi poeţi, încă o dată în cartea unui mare critic, după ce se bucuraseră de enormul suflu înnoitor al lui G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Analizându-le producţiile, portretizându-i, Eugen Simion reînvie totodată lumea şi epoca în care ei au evoluat, cu parfumul şi aerul romantic al acestora, cu aspiraţiile şi idealurile, inclusiv cele politice, patriotice, din acel timp istoric tot mai îndepărtat, dar şi cu voinţa şi, aş zice, instinctul acelor poeţi, de a rafina limba română şi de a întemeia limbajul poetic. Să nu uităm, subliniază criticul: „A întemeia capătă, în aceste condiţii, un sens foarte larg: competenţa poeziei se întinde de la gramatică la structura statului divin“. În această idee, Eugen Simion aminteşte că „figura centrală a epocii“, Heliade Rădulescu, scriitorul, cărturarul cu vocaţie de ctitor „consideră literatura adevărata politică a naţiei“. Este frapantă încrederea pe care o aveau cărturarii români la începutul veacului al XIX-lea în puterea poeziei, cum constata şi istoricul literar Leon Volovici pe care îl menţionează Eugen Simion.
Plăcerea cu care Eugen Simion i-a recitit pe poeţii preeminescieni şi căldura spirituală cu care a scris despre ei se transmit şi lectorului cărţii sale, o carte captivantă prin stilul şi epica sa, prin analizele ample şi profunde, prin admirabilele portrete, precum cele ale lui Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri sau Anton Pann. Iată un scurt fragment din eseul consacrat înfriguratului bard de la Mirceşti: „Alecsandri scrie cu precădere iarna, anotimpul pe care îl detestă cel mai mult. Când se face frumos afară, se pregăteşte de călătorie. Literatura este lăsată atunci deoparte, fără remuşcări, până ce un nou val de frig, o ploaie răcoroasă, o ceaţă groasă îl fugăresc, iarăşi, în cămin. La adăpost de urgiile naturii, gustul pentru artă îi revine, în tihna biroului fantezia se eliberează. Liniştea, confortul interior şi timpul rău sunt cele trei condiţii preliminare ale scrisului său. Fără de ele, Alecsandri nu se poate apropia de masa de lucru. N-are, cum se zice, stare. Nici o forţă din interior şi dinafară nu-l poate hotărî să-şi înfrângă inerţia şi să se apuce să scrie dacă nu există ambianţa favorabilă: cabinetul de lucru bine încălzit, candelabrul aprins, ceaiul aburind pe masă, focul pâlpâind vesel în sobă… Numai atunci simte îndemnul de a pune mâna pe condei, numai sub apăsarea «despotismului îngrozitor al iernii» poetul îşi notează impresiile. O recluziune jumătate impusă, jumătate căutată precede, dar, hotărârea lui Alecsandri de a scrie“.
Nu fără un sentiment de nostalgie rememorez faptul că în dezbaterea pe care am moderat-o acum mai bine de 34 de ani, cu opinii „la cald“, cu referiri la metoda aplicată de critic (tematismul) şi la grila sa de lectură, cu identificarea unor filiaţii (G. Bachelard, Jean Piere-Richard, Denis de Rougemont, Roland Barthes), Val Condurache făcea câteva consideraţii interesante privind portretul lui Alecsandri, un portret în care – credea el – „în mod cu totul paradoxal abia în final se avansează ipoteza de bază. Eugen Simion susţine că Alecsandri îşi caută pretutindeni cuibul, fie în imaginea căminului, fie a saniei, care e, spune el, un semn al migraţiei reconfortante. În concluzie, Simion afirmă că la Alecsandri această nevoie de cuib ar trăda o înclinaţie explicabilă psihanalitic“. Concluzie ce ar fi putut constitui, zicea criticul de la Convorbiri literare, premisa întregului eseu. Mai importantă şi definitorie este, fără îndoială, concluzia capitolului de aproape 150 de pagini care, sugestiv, preia titlul memorabil al lui Conachi: Spitalul amorului, în fond, concluzia  întregii suite de eseuri şi portrete: „Paul Zarifopol crede că toată poezia din epocă este de o «statornică fadoare». O numeşte «poezia tabietlie» şi-o pune sub semnul unui deplorabil didacticism. Didactică, în mod sigur, este, ca orice poezie de început. Tabietlie poate, însă fadă şi degradantă nu (nu, în orice caz, pe de-a-ntregul), pentru că ea sugerează o anumită complexitate a gândirii şi are un rafinament ce n-a pierit cu totul. G. Călinescu are dreptate să spună că, înaintea lui Eminescu, adevăratul poet erotic român este Conachi. Misoginismul lui Pann îi pare vulgar. Nu are, totuşi, dreptate, pentru că misoginia este o formă de filozofie a erosului şi nu indică, în chip necesar, o lipsă de profunzime a spiritului. Pann, Heliade, Conachi însuşi sunt, pe rând, pasionaţi şi sceptici, bârfitori, intoleranţi faţă de femeie. Cei dintâi au cultul familiei, al treilea celebrează iubirea eternă. Asta dovedeşte o mişcare a spiritului faţă de obiectul erotic, o nelinişte care sileşte poezia să se deschidă şi să îmbrăţişeze forme noi de sensibilitate. Arta de a iubi a creat, dar, o artă de a scrie“.
Prin scopul propus, dar nu numai, Dimineaţa poeţilor duce imediat cu gândul la G. Călinescu, cu care, tocmai s-a văzut, Eugen Simion nu e întotdeauna de acord. Linia călinesciană în care se înscrie această carte ţine însă de perspectivă şi de o anumită  atitudine privind lectura şi receptarea poeţilor preeminescieni. Pare că la finele deceniului şapte al secolului trecut, când apărea prima ediţie, Eugen Simion dădea o subtilă replică avant la lettre demitizatorilor postdecembrişti ai literaturii române. (Demitizarea, mai ales a istoriei naţionale, a devenit o practică obişnuită şi poate chiar profitabilă în România de azi. Încât nu m-am mirat prea tare când am descoperit într-una din călătoriile recente cu un avion al companiei Tarom că texte ale unui vajnic istoric demitizator de mare succes erau tipărite în broşura promoţională pusă în buzunarul scaunului!). Despre începuturile literaturii române, când nu se consolidase o conştiinţă estetică, despre „complexele“ ei, se poate vorbi, se poate scrie, şi chiar s-a scris remarcabil. Ele trebuie identificate şi analizate însă… fără complexe. Dimineaţa poeţilor este o admirabilă demonstraţie şi în această privinţă. O carte dintre cele ce devin clasice, fără ca timpul şi trecătoarele mode să le erodeze.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper