Dan Hăulică, ultimul boier al culturii române

Un articol de George Apostoiu

Mă tem că Dan Hăulică, ieşind din lumina Soarelui, închide şirul boierilor emancipaţi din cultura română deschis de Vasile Alecsandri, continuat de Martha Bibescu, Anna de Noailles, George Enescu, Constantin Brâncuşi, Elvira Popescu, cei care s-au impus în cultura franceză prin europenismul lor superior şi durabil.

dan_haulica
Predecesorii lui au avut norocul să strălucească în sindrofii mondene din saloanele pariziene. Hăulică a trebuit să se folosească de conferinţe, congrese, reuniuni diplomatice ca să ilustreze, în continuare, vigoarea civilizaţiei din care venea, cea românească, lipsită de avantajele facile ale recunoaşterii – limba, trecutul şi faima – de care beneficiază orice stat mare şi puternic. Pesimiştilor noştri care se consideră victime ale destinului istoric – sunt mulţi! – le anula complexul printr-un raţionament detaşat şi sănătos: „Nu trebuie să ne identificăm în mod simplist doar cu rădăcinile noastre, ci şi cu izvoarele noastre, cu ceea ce este vital şi dinamic precum cariatidele grecilor antici; să ne identificăm cu un principiu mereu viabil şi să nu rămânem în orizontul îndepărtat al începuturilor“ (intervenţie la Seminarul internaţional Penser l’Europe pe tema Les droits de l’homme et les valeurs du monde européen, Bucureşti, 2012).
În ianuarie 1988, la Simpozionul internaţional Europe sans rivage de la Paris, la care intelectuali şi scriitori în vogă ai momentului discutau despre identitatea culturală a Europei, Dan Hăulică a exprimat optimist, cumpătat sau prudent, cum vor să înţeleagă unii şi alţii, oricum convingător, tensiunea lumii din care venea: „…nu aş putea să nu vă împărtăşesc gândul că avem de-a face, astăzi, cu o materie devorată de nerăbdare, cea care i-a inspirat lui Dostoievki aceste cuvinte de neuitat: «Europa, ce lucru teribil şi simplu!»… Cred, de altfel, că pentru Occident ar fi interesant să vadă în Est nu numai cealaltă parte amputată a Europei, ci şi o mare poartă spre ceva mult mai vast; pentru că, prin oamenii care vin din Est, (Occidentul) poate să intre în domeniul imens al Asiei, are acces la atitudini orientate spre India – ca şi şansa de a suprima egolatria individualismului occidental, de exemplu – să depăşească, dacă vreţi, orice îndoială faustiană…“. Textul din care citez este în franceză, evident, aşa cum a fost pronunţat şi reţinut în volumul Europe sans rivage (Ed. Albin Michel, 1988). Franceza lui Hăulică este încărcată de sensuri, stilul baroc – este marele şi ultimul stilist baroc în scrierea românească – permite interpretări diferite; sper să nu-l fi trădat.
Dan Hăulică nu impunea, ci cucerea admiraţia. O smulgea până şi de la cei care nu erau familiarizaţi cu aerul rarefiat al artei şi ideilor. Domol şi voit discret, părea ostil oricărei bătălii. Nici măcar cu timpul nu a vrut să se aibă în pace. Îi plăcea să îmbrace haină boierească, cea a timpului nemăsurat, pentru a-şi oferi răgazul să rămână în intimitatea artei şi a ideilor. Se sustrăgea cotidianului şi dispreţuia apariţia „contabililor“ în cultură, taxaţi fără menajamente ca semn al unei hărnicii frivole de care creaţia şi activitatea intelectuală trebuie ferite.
Se va fi bucurat când a intrat în diplomaţie, dar, trebuie să o spun pentru că l-am cunoscut şi în această togă, datorează noii profesiuni un plus de confort pentru a intra mai uşor în ambianţa emancipată de care avea nevoie. Ca şi în cazul lui Blaga, căruia diplomaţia i-a oferit condiţii mai bune pentru a se dedica nestingherit creaţiei, mai ales operei filozofice, prin diplomaţie Hăulică a avut şansa să cunoască direct fermenţii înnoirii artei europene şi mondiale. Ceea ce trebuie spus – eu o spun cu admiraţie – este un adevăr: ca ambasador la UNESCO sau reprezentant al României la Uniunea Latină, Hăulică a rămas criticul, criticul de artă. Cazul lui trimite cumva la Rubens. Nu se cade să se meargă prea departe cu această comparaţie, marele pictor a avut imense profituri din relaţiile cu Maria de Medicis, cu Infanta Isabela sau cu Sir Dudley Carleton de la Buckingham, cărora le vindea nu numai tablouri. Rubens nu a încetat să picteze chiar şi când afacerile mergeau în mare profit. Picta fără răgaz. Ştia că nu trebuie să-şi consacre întregul timp smulgerii păcii pentru ţara lui din mâinile puternicei Spanii. Seara îşi propunea să descopere frumuseţea lui Hélčne Fourment, iar dimineaţa stăruia să surprindă pe pânză inefabilul unui surâs cardinal. Pentru Rubens, Hélčne Fourment era ideea de frumos. Pentru Dan Hăulică ideea era frumosul în sine, rupt de politică. Nu lupta, mai bine zis nu-şi propunea să învingă oricum. Sper să mă ierte pentru că spun, nu pentru posteritate, ci pentru mine, că până şi absenţa charismei (reală) o ascundea sub scutul unei bătălii cu el însuşi, nu cu alţii. A avut acest handicap.
Selecta cu grijă manifestările publice la care participa. Răspundea invitaţiilor la care urma să vorbească. Şi nu se risipea. Avea darul rar de a vorbi fascinant în public şi ţinea să lase impresia că improvizează. În realitate, discursurile lui erau rodul savant al căutărilor nocturne într-o uriaşă bibliotecă, un bun propriu de care nu s-a despărţit niciodată. O povară aleasă. Era câştigat de temele mari ale culturii şi le nota oriunde se afla cu fervoare calculată (risc acest aproape oximoron). Nu-i plăcea să se precipite, dar nici să-i fure clipa gândul. Detesta graba. Curgerea timpului o măsura în adoraţia pentru idei. Nu în ore, nici în zile, luni sau ani. În câteva împrejurări am avut ocazia să-l surprind scriind, notându-şi gândurile rupt total de lumea în care se găsea. Umplea filele înşirând literele dadaist, în toate direcţiile. Eu ştiu de existenţa a zeci de caiete-manuscris. Are, cu siguranţă, sute. Odată, după o intervenţie strălucitoare la un congres al Uniunii Latine, ţinut la Lisabona, în 1997, i-am propus să adune măcar o parte din note sub o temă şi să le dea unei edituri. Nu mi-a răspuns decât cu o privire. A trebuit să înţeleg că îi era indiferentă autoritatea datoare hârtiei publice; oratoria îi satisfăcea suficient orgoliul. Poate că în spatele acelui gând negrăit şi-a investit credinţa în posteritate. Ca orice om superior, a avut conştiinţa sinelui, de aceea, cred, nu dorea să-l ostenească în viaţa de acum dovezile darurilor lui.
Revin la Hăulică-diplomatul pentru că, şi în acea lume cu ştaif şi oarecum încremenită, el a rămas un nonconformist. Civilizat, desigur. Unii suportau greu lipsa lui de punctualitate. Îi înţeleg, nu-l cunoşteau. Hăulică dispreţuia tăcut zarva minoră şi zbaterea funcţionărească din instituţii. Mai ales când era vorba de instituţii învestite cu misiuni majore ca UNESCO, Uniunea Latină sau Uniunea Europeană. „Putem respecta o instituţie fără a face reverenţe prosteşti (în text este folosit singularul: „révérence béate“) faţă de înalţii funcţionari de la Bruxelles sau din alte centre internaţionale. Instituţia poate fi utilă, legitimă; totuşi, constatăm că în materie de cultură, Uniunea Europeană nu are nume importante să propună. Între cele două războaie a fost creat un Institut al Mediteranei, cu Valéry, cu alte nume foarte mari; acum nu avem nimic comparabil. Dacă priviţi, de exemplu, la preocupările artistice ale Uniunii Europene pe care ni le propune săptămânal prin emisiunile de televiziune, constatăm o sărăcie dezarmantă. Este păcat că aparatul publicitar al unei organizaţii atât de importante ca cea de la Bruxelles cade în plasa veleitarismului, a micilor experienţe de amatori adesea lamentabile“ (Penser l’Europe, Bucureşti, 2012).
La UNESCO şi la Uniunea Latină unde a fost timp de zece ani un strălucit reprezentant al României, intervenţiile lui Dan Hăulică deveniseră un privilegiu pentru ascultători. Înaintea lui, un prestigiu asemănător îl atinsese doar Valentin Lipatti. Strălucea prin oratorie, era oportun, logic, preţios, rafinat, orgolios. Adora să surprindă auditoriul prin recursul la citate. Era sau devenise una dintre excepţiile încântătoare ale oricărei reuniuni. Am mai spus-o: realiza – involuntar sau nu – o distanţă între el şi auditoriu. Nu a fost niciodată în afara cursului istoriei. Cel puţin aşa îl ştiu eu. În noiembrie 1991, în timpul conferinţei  generale UNESCO, un delegat a declanşat corul de critici la adresa regimului de la Belgrad socotit vinovat pentru războiul ce avea să pulverizeze Iugoslavia. Dan Hăulică a cerut cuvântul. Eram, recunosc, neliniştit pentru că nu ştiam ce va spune; nu aveam mandat pentru o intervenţie politică şi nici UNESCO nu era locul cel mai potrivit pentru astfel de ciocniri. Cu vocea lui blândă, în acel ritm sacadat atât de particular pe care şi-l cultiva, Dan Hăulică a spus, în esenţă: războiul trebuie oprit; acolo, pe acel teritoriu, trăiesc oameni; acolo se află un uriaş patrimoniu de civilizaţie. A fost aplaudat. Lansa un apel valabil atunci, acum şi oricând.
Înainte de a ne părăsi, bolnav, asistat de doctori, Dan Hăulică a riscat să iasă din spital pentru a-şi mărturisi public iubirea pentru Christina, doamnă a devotamentului total. Acum, acolo, nu mă îndoiesc, o va face din nou. Îi este dator. În viaţa de aici nimeni nu i-a respectat mai mult decât Christina răsfăţul de care a avut atâta nevoie pentru a putea să strălucească.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper