Creangă. Note despre discursul gurmand*

Un articol de EUGEN SIMION

Am studiat, în două cazuri cel puţin, tema gastronomiei în literatura română: la I. L. Caragiale şi Sadoveanu, doi scriitori care nu numai că acordă importanţă în creaţia lor acestei teme puţin luată în seamă până acum de criticii literari, dar ei înşişi, ca indivizi, se dovedesc a fi – când le urmăreşti biografia – mari gurmanzi. Uneori chiar mai lacomi, mai agitaţi şi mai îndrăgostiţi de „profumurile“ bucătăriei (cum se zice pe la mijlocul secolului al XIX-lea) decât eroii lor. O pasiune pe care o întâlnim, printre contemporanii lui Creangă, şi la Kogălniceanu, despre care se spune că ar fi fost un mare mâncău. Dar autorul lui Harap-Alb?  El cum se situează în această ecuaţie de existenţă bazată pe ceea ce specialiştii numesc „lanţul trofic“? Ce relaţii are el cu bucătăria şi în ce măsură el, autorul, şi personajele sale fac din prânz sau cină o ceremonie, cum se întâmplă la Sadoveanu în Zodia Cancerului şi în alte scrieri?
Trebuie spus de la început că simţul ceremonialului lipseşte aproape cu desăvârşire în prozele institutorului şi preotului răspopit Ion Creangă, fiul Smarandei, cea care alungă, cu vrăji iscusite, norii de pe cer şi, în genere, face şi desface multe în gospodăria ei: abate grindina în alte locuri, încheagă apa cu două picioare de vacã, potoleşte gura duşmanului când tăciunele din sobă ţiuie, dându-i astfel de veste etc. Smaranda ştie şi să gătească, iar la hramul bisericii din Humuleşti, la Crăciun, masa este îmbelşugată. Nică este nelipsit de la asemenea praznice. Eroii lui Creangă mănâncă mult, dar fără protocol. Masa nu-i, ca în casa şetrarului din Zodia Cancerului, o liturghie cu reguli precise, este doar o acumulare rapidă şi enormă de bucate în absenţa oricărui criteriu estetic. „Masa“ celor cinci companioni ai lui Harap-Alb este o dovadă elocventă în acest sens. Flămânzilă este simbolul unui teribil instinct al bulimiei. Ca şi Setilă, simbolul absorbţiei şi pustiirii colosale a lichidelor terestre. Vom reconstitui, de îndată, momentul epic al acestui viţiu de proporţii cosmice. Până să ajungem însă la obiceiurile şi viţiile acestor eroi desprinşi din fabulosul popular, să vedem ce apetit culinar are autorul lor.
*
Au apărut între timp şi alte documente privind apetitul colosal şi haotic al dascălului de pe Ţicău, decât acelea pe care le-a cunoscut şi le-a prezentat G. Călinescu în biografia din 1938. Inutil sã le cităm pe toate. În ele pătrunde, în mod sigur, şi multă fantezie. Odată imaginea de lup flămând, de bivol lacom creată, ea se rostogoleşte şi capătă proporţii nemăsurate cu ajutorul anecdotelor, amintirilor, impresiilor ce se ţin lanţ după dispariţia scriitorului. Cineva îşi aminteşte pe la începutul secolului al XX-lea că autorul de cărţi de şcoală, ale cărui povestiri corosive erau savurate de galeria junimistă, nu mânca, la o masă, mai puţin decât o găină friptă pe ţiglă de lemn tăvălită în mujdei de usturoi, o oală de găluşte cu „pâsat de meiu“ împănat cu bucăţi de slănină, iar la urmă o strachină vârfuită de plăcintă poale în brâu… Ca băutură, se mulţumea cu o  cofiţă de vin amestecat cu apă – spune acest martor citat de toţi contemporanii. Alţii jură,  s-a reţinut, că prozatorul nu ezită ca, la nunta fiului Constantin – care are loc la Brăila –, să tragă farfuria cu crapul cel mai mare şi să-l devoreze pe loc, spre spaima celorlalţi meseni. Ce-am mai putea adăuga pentru a sugera bulimia fantastică a prozatorului care, povestind copilăria sa, se plânge mereu de foame…? Nu ştim dacă ceea ce scrie G. Călinescu, luând în seamă amintirile contemporanilor, este adevărat sau este şi multă fantezie la mijloc, dar faptul că Ion Creangă nu-şi pierde vremea cu aperitive, ca eroii lui Caragiale, este sigur. Devorează el, la o singură masă, cinci fripturi şi înghite ca lupul din Capra cu trei iezi o oală de sarmale, cum zice criticul, ori, cum declară martorul citat mai sus, o oală cu găluşte cu „pâsat de meiu“ şi bucăţi de slănină, o găină la ţiglă şi o strachină de poale în brâu? Iarăşi nu ştim, dar ce ştim, în mod cert, este că în autoficţiunea lui (Amintiri din copilărie) şi în poveştile şi povestirile sale, scenariul epic trece, aproape invariabil, prin bucătăria ţărănească, fără a întârzia, totuşi, prea mult în comparaţie cu proza lui Sadoveanu, unde dejunurile şi cinele sunt lungi, protocolare, însoţite totdeauna de istorii fabuloase (de unde vine vinul şi prin câte pivniţe ilustre a trecut, cine l-a gustat şi cine l-a păstrat). Ospăţul lui Creangă (când există) nu este deloc ceremonios şi nici nu angajează istorii de demult, vorbe înţelepte şi regrete despre vremurile de altădată, cum se întâmplă cu eroii lui Sadoveanu la popasurile de la Hanul Ancuţei. Eroii fabuloşi ai lui Creangă mănâncă mult şi, ciondănindu-se, n-au timp de filozofie.
Având acum toate elementele, putem trage o concluzie provizorie (totdeauna concluziile sunt provizorii în cazul unei opere majore!) privitoare la discursul gurmand al lui Ion Creangă, scriitorul poporan pe care junimiştii îi apreciau doar pentru limba şi pentru darurile talentului său necioplit. Ce putem spune, pe scurt, despre natura lui şi despre fineţurile spiritului său (căci sunt, indiscutabil!), în comparaţie, de pildă, cu alţi scriitori din epocă interesaţi de această temă la îndemâna tuturor, dar numai de puţini transformată în subiect de meditaţie epică? Cu I.L. Caragiale, de pildă, sau cu Ion Slavici, care scria cam în acelaşi timp? Slavici nu se arată preocupat, am impresia, de această latură a existenţei individului. Omul mănâncă, atunci când este timp să mănânce, ceea ce se găseşte şi îşi vede mai departe de treburile lui. Când bea prea mult, îşi pierde minţile şi după aceea are de pătimit. Atât. Reveria culinară, euforia gastronomică, în fine, discursul gastronomic, nu intră în preocupările meticulosului, seriosului realist Slavici. În opera lui I.L. Caragiale, imaginarul gastronomic este însă bogat şi ritmurile discursului culinar sunt cu mult mai accelerate şi, am putea zice, mai occidentale decât în scrierile lui Creangă, orientate spre trecut, nu spre ceea ce se întâmplă în prezent. Personajele din Momente se mişcă, dimpotrivă, în actualitatea imediată şi prozatorul îi urmăreşte cu carnetul de note în mână prin localurile bucureştene. De aici ar putea veni o primă diferenţă importantă. Dar nu poate fi numai atât. Este vorba şi de viziuni diferite asupra omului, în genere, şi a mentalităţilor în care trăieşte. Am discutat toate acestea în altă parte (Introducere la Opere, vol. I, 2012), nu este cazul să le reiau aici. Mezelurile  şi mastica sau berea (elementele de bază ale imaginarului gastronomic) deschid nu atât pofta de mâncare, cât pofta de a vorbi politică şi a face politică la dugheană, la cafenea, la simigerie, la bodegă, oriunde amicii se întâlnesc. Totdeauna în spaţiul public, cum am notat mai înainte. Omul lui Caragiale are fobia singurătăţii şi, în zilele de repaus, este cu adevărat nenorocit: caută disperat un local deschis în oraş şi amici cu care să consume ceva şi să discute despre starea proastă a ţării şi despre guvernul care nu face nimic. Aperitivul este începutul şi încheierea, de regulă, a petrecerii culinare/bahice şi, încă o dată, suportul contestaţiei politice care, mai totdeauna, determină viaţa morală şi intelectuală a lui Mitică.
Cum stau lucrurile în scrierile moldoveanului Ion Creangă, care umblă şi el prin crâşmele din Iaşi cu prietenii, dar, după câte aflăm din documente, nu în fiecare zi şi, când se întâmplă să participe la chefuri, nu se grăbeşte şi nu se rezumă la aperitive? Mai întâi, reveria gastronomică a eroilor lui Creangă este limitată şi nu este însoţită prea mult de vorbe, exceptând scena din Povestea lui Harap Alb, unde delirul vorbelor pişcătoare, al comicăriilor, al împunsăturilor e mare şi gratuit. Autorul nu insistă asupra rafinamentului culinar, nu laudă prea mult bucatele ce-i stau aţâţător în faţă şi nu încearcă să facă o filozofie a gustului. El ştie că sarmalele trebuie să fie cum trebuie, găina friptă pe ţiglă să fie bine rumenită şi, mai ales, pretinde ca toate aceste bucate tradiţionale, verificate de timp, trebuie să fie – musai – în cantităţi uriaşe pentru a satisface un pântece lacom şi proeminent. Exceptând scena colectivă din Povestea lui Harap Alb (ospăţul uriaşilor), omul lui Creangă mănâncă de regulă singur, în tăcere, fără să facă mult caz, repet, de calitatea bucatelor. Nici la un botez, o nuntă sau la o înmormântare, unde masa este evident colectivă, n-am observat ca mesenii să discute despre rafinamentul sau, dimpotrivă, lipsa de gust a bucatelor. Demâncarea lui Creangă este mai simplă şi nu angajează nici un protocol. Bucătăria este în calea aventurii epice şi, lângă bucătăria ţărănească (singura de care vorbeşte prozatorul), se află mereu o pivniţă în care se află vinul trebuitor. Fără vin, nimic nu se leagă şi nici nu se dezleagă în naraţiune şi, fatal, nici în reveria culinară… Vinul, nu berea sau ţuica, este drogul care înveseleşte sau asupreşte individul în ţara imaginară a lui Creangă. Berea este o băutură populară, socială, rapidă, vinul cere ritmuri lente şi o filozofie de viaţă bazată pe resemnare şi meditaţie. Berea provoacă spiritul lui Mitică şi-i iuţeşte vorbele, vinul lui Creangă adânceşte tăcerea spiritul de contemplaţie al eroilor. Iar când „udeala“ le dezleagă limba şi le rupe tăcerea, ei oferă un spectacol de înţelepciuni cu „vorba ceea“ sau, ca Setilă, Flămânzilă şi Gerilă, un număr savuros de comunicări verbale. Două civilizaţii, două discursuri culinare, două moduri de a întâmpina solitudinea…
*
Curios, mai bogat, mai complex, mai variat este imaginarul gastronomic al autorului, aşa cum ni-l sugerează documentele scrise şi orale preluate şi amplificate de criticii literari. Despre ce mănâncă şi care sunt gusturile omului care scrie putem spune, din această pricină, mai mult decât despre literatura sa sub acest aspect. Facem din nou o trimitere la I.L. Caragiale, care declară undeva (el sau un personaj) că este „o bestie lacomă de lucruri delicate“.  Scrisorile sale şi alte notaţii subiective confirmă această lăcomie rafinată. Creangă este şi el un tip nesăţios la mâncare, un fel de bestie lacomă, nu însă de delicateţuri, ci de bucate tradiţionale consistente, cum ar fi sarmalele, afumăturile şi cârnaţii de porc, găina friptă etc. Este, nu mai încape vorbă, un tradiţionalist, un spirit rural care, ajuns la oraş, nu-şi schimbă tabieturile (şi ce tabieturi!), chiar dacă trăieşte printre intelectuali cu studii în străinătate (junimiştii) şi este prieten cu un mare poet metafizician (Eminescu). Bea vin şi, pe vreme de caniculă, bere, iar când petrece cu prietenii – petrece lung şi fără zgomot. Nu suferă de lipsă de timp şi nu fuge de-acasă ca să scape de gura unei neveste autoritare şi cicălitoare. Tinca este, după câte se spune, o femeie la locul ei, pricepută, harnică, nu-i iese din vorbă. De aceea, am impresia că lui Creangă îi place, mai ales, să mănânce la el acasă şi, aici, se abandonează total desfrâului gastronomic. Suferă de o boală grea – bulimia – şi nu are tăria, când este bolnav, să se oprească. Critica literară, inspirată de mărturiile din epocă – a îngroşat, am impresia, aceste apucături hulpave şi a făcut din el – cu talent epic, recunosc – un erou al nesaţului gastronomic, după măsura personajelor sale. Un mare mâncău bonom, în genere, dar necumpătat, chiar agresiv când este chinuit de foame şi masa întârzie sau nu-i pe gustul său. Bate atunci cu pumnul în masă şi cere, imperios, socoteală. De aici îi vine reputaţia că, atunci când iese din casă, terorizează cu foamea şi setea lui cârciumile unei urbe patriarhale, iar când stă în bojdeuca de pe Valea Plângerii este însoţit, până şi în pat (aşa îl arată un martor), de o oală voluminoasă de plăcinte. Plăcinta este, de altfel, alături de sarmale, simbolul reveriei sale culinare.
Pe scurt, în discursul gurmand al lui Creangă, personajul principal pare a fi chiar el, autorul, în raport cu opera, mai săracă, mai zgârcită în detalii culinare. Reveria culinară a autorului întrece, aşadar, prin contribuţia martorilor biografiei sale şi a criticilor literari inspiraţi, reveria din scrierile de ficţiune. În imaginarul lectorilor săi (să mai spunem o dată: autorul Amintirilor din copilărie este cel mai citit prozator român; poate doar I.L. Caragiale să-l mai concureze), Creangă seamănă din ce în ce mai mult, dacă nu chiar îl întrece în privinţa apetitului infernal, cu personajul său, Flămânzilă, care înghite 24 de brazde de pământ şi ţipă, apoi, de foame.

 

* Public aici câteva capitole din volumul Creangã. Cruzimile unui moralist jovial, ediţia a doua, în curs de apariţie la editura Princeps Edit, Iaşi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper