Containerele morţii

Era prin 1994. Fusesem invitaţi în ţară de Uniunea Scriitorilor. Oamenii de condei români din diaporă. Ne întâlneam după mulţi ani, reveniţi care de pe unde, plini de entuziasm, „acasă“. O altă hartă a lumii se putea desena, dacă ar fi fost să ni se consemneze domiciliile din diasporă. Uniunea Scriitorilor din ţara noastră de origine ne invitase la un colocviu. În final ni se asigurase o vacanţă de câteva zile la Neptun. Din Bucureşti eram transportaţi cu autocarele spre litoral.
Pe drum, într-unul din autocare s-a defectat aerul condiţionat. Sau n-a pornit instalaţia. Sau instalaţie nu exista, nu mai ţin minte. Ştiu că într-adevăr era sufocant. Călătorii au început să se plângă. Nu era nimic de făcut. La un moment dat, cineva a cerut să se oprească autocarul. Să ne dăm jos. Să vină alt autocar, în care să călătorim omeneşte. Nu era o soluţie, cei mai mulţi voiam să ajungem cât mai repede la destinaţie. Ca ripostă, s-a iscat o criză de isterie. Unul dintre colegi a strigat: am să mor aici, aşa cum tatăl meu a murit în „trenurile groazei“, în drum spre Transnistria. S-a lăsat un moment de tăcere adâncă. Tulburat doar de glasul aproape şoptit al unei compatrioate a celui în criză, o altă scriitoare din Israel. „Domnule, a spus ea, să păstrăm proporţiile. Nu e cazul să recurgem la asemenea analogii. Am fost invitaţi aici. Am fost primiţi şi adăpostiţi. Ni se oferă o vacanţă la mare“.
Ştiu că opiniile au fost împărţite. Cei mai mulţi i-au dat femeii dreptate. Deşi, s-a convenit în final, că nu poţi condamna o reacţie deplasată dacă tu, sau cineva de-al tău, n-a fost niciodată traumatizat de o asemenea grozavă experienţă precum cea a trenurilor morţii.

De peste o jumătate de secol traumatizaţii îi caută pe bună dreptate pe vinovaţi. S-au făcut în acest scop comisii şi paracomisii. S-au constituit forumuri naţionale şi internaţionale. S-au făcut procese, s-au făcut anchete. Se umblă cu lumânarea pentru descoperirea şi pedepsirea celor care au ordonat o asemenea crimă, a celor care au executat ordinele, a celor care au ştiut de ea şi nu au reacţionat şi a celor care, contemporani fiind cu evenimentele, n-au ştiut de ele (adică de ce n-au ştiut?).
Din când în când se mai descoperă cineva din şirul cel lung de vinovaţi, presa se umple de numele lui, fotografiile persoanelor condamnate apar în toate ziarele, se reunesc complexele de judecată, apar imagini de la tribunale: El e! Îl vedem! Anii nu i-au prescris crima. Oricât de bătrân şi ieşit din circuitul vieţii sociale, el trebuie să ispăşească.

În ultima vreme, aproape că nu e anotimp în care să nu auzim că într-un container s-au găsit emigranţi ilegali, că printre ei unii au murit sufocaţi, că pe mare s-au înecat în ambarcaţiuni şubrede mii de africani sau de asiaţi la pragul intrării în Europa, că printre ei erau femei cu copii, că unii au fost lăsaţi să se scufunde fiindcă nu s-a căzut de acord care dintre forţele de ordine trebuiau să acţioneze, că în bărcile plutitoare au avut loc decese şi naşteri dramatice sub soarele necruţător al mărilor şi oceanelor ce înconjoară continentul nostru ferice. Se vorbeşte despre fiecare dramă o zi sau două. Apar nişte fotografii cu nenorociţii: băieţi tineri, cu ochii arzând în cap de sărăcie şi neputinţă, femei strângându-şi copiii scheletici la sân, sau poliţişti târând sacii de plastic în care zac cei pe care i-a iertat dumnezeu de suferinţele viitoare. Vedem chipurile victimelor o zi sau două. Ei sunt! Presa se ocupă de ei în câteva reportaje. Au fost îngropaţi. Sau au fost salvaţi. Şi au fost expulzaţi.
Niciodată, de când urmăresc acest subiect, nu am văzut o relatare despre cei cărora le aparţin aceste containere ale groazei, despre cei care au făcut posibilă înghesuirea fără aer a sutelor de oameni într-un spaţiu închis în care se moare şi morţii merg mai departe cu cei vii până la deschiderea unei uşi de salvare, niciodată nu am văzut un reportaj despre cei care se îmbogăţesc primind ultimii bani storşi din necazul celor care, în orice condiţii, îşi găsesc adăpostul mult visat într-un container sau într-o barcă dezafectată

Asemenea colegilor mei din autocarul în drum spre Neptun, voi spune că nu pot fi judecate anumite fapte, dacă nu ai fost tu însuţi sau cineva foarte apropiat ţie traumatizat de ele. Că anumite suferinţe tind să ia supraproporţii, dacă ţi-au fost date ţie, dacă intolerabilul te-a atins direct şi ţi-a răsucit soarta.
O să spuneţi că nu se pot face analogii, că unii pleacă de bunăvoie şi ceilalţi au fost siliţi, că au fost persecuţii religioase, pe când acum este vorba de trecere ilegală de frontiere etc., etc. Ca şi când sărăcia perpetuă şi absolută poate fi acceptată de bunăvoie. Ca şi când bombele de care încearcă să se salveze ei nu înseamnă încălcare de frontiere.
Dar, acum, unde sunt cei păţiţi şi copiii lor? Unde sunt evreii, ţiganii, comuniştii, homosexualii, artiştii care ştiu ce însemnă să fii în  spatele gratiilor sau uşilor ferecate?
Revolta deschisă a  celor păţiţi unde este acum?
Şi atunci când acest intolerabil îl atinge pe cel de-alături de tine, unde ţi-e glasul?
Cum se poate scăpa de pedeapsa de-a accepta că a devenit fapt comun moartea sufocat în container? Cum de nu cerem sancţionarea publică a celor care au conceput că se pot îmbogăţi prin asemnea fapte? Şi a celor care le-au dus la îndeplinire, a celor care au ştiut de ele şi n-au reacţionat  sau n-au ştiut de ele (şi de ce n-au ştiut)?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper