Ceauşescu e pe val. Valul neoliberal

Un articol de Emanuel Copilaş

Acum patru ani un sondaj IRES semnala o serie de evoluţii îngrijorătoare ale raportării românilor la regimul de dinainte de 1989. 37% regretau comunismul, iar 62,7% considerau că au trăit mai bine în acea perioadă: 56,1% în mediul urban şi 69,2% în mediul rural. 68% considerau comunismul o idee bună, dar eronat aplicată, şi 41% l-ar fi votat pe Ceauşescu la alegerile din 2010, în timp ce 52% din electorat s-ar fi pronunţat împotriva sa. Un alt sondaj, efectuat de INSCOP în luna iulie a anului curent şi având ca obiect ierarhizarea preşedinţilor României, a oferit următoarele rezultate: Nicolae Ceauşescu, 24,7%, Ion Iliescu, 19,1%, Traian Băsescu, 14,2%, şi Emil Constantinescu, 9,7%. Un procentaj însemnat, 23,9%, „consideră că niciunul dintre cei patru nu s-a ridicat la înălţimea funcţiei“.
Cât de ameninţătoare este această nostalgie pentru fragila şi insuficient consolidata democraţie românească? Foarte ameninţătoare. O întrebare poate mai importantă rezidă în identificarea personajelor şi a grupurilor care au gestionat cum au gestionat evenimente şi tendinţe domestice şi/sau internaţionale şi care au condus gradual la acest reprobabil deznodământ. Subiectivitatea inerentă memoriei ar fi un prim răspuns. Trecutul recuperat sub formă personală, afectivă, partizană şi incompletă, contrapus discursului ştiinţific, obiectiv, istoric, economic, sociologic, politologic sau antropologic. Memoria este întotdeauna selectivă şi se axează de cele mai multe ori asupra întâmplărilor pozitive, petrecute în tinereţe, tinzând să acţioneze ca un mecanism de detensionare în confruntarea cu eşecurile prezentului. Un fel de bulă optimistă, deconectată de empiric, o baterie emoţională pentru reîncărcarea cu energie pozitivă a fiecăruia dintre noi. O informare mai amplă şi mai validă din punct de vedere ştiinţific, se afirmă, ar putea tempera aceste tendinţe subiective şi totodată insurmontabile care alcătuiesc memoria, fie ea colectivă sau individuală. O solidă cultură politică ar fi, de asemenea, dezirabilă; în absenţa ei, majoritatea populaţiei tinde să dea credit discursurilor populiste şi să se comporte ca o masă de manevră, ca o perpetuă ameninţare la adresa idealului şi practicii democratice.
Dar, vai, mă tem că educaţia cronic subfinanţată a României nu îşi va îndeplini nobila misiune de a deschide ochii tinerelor generaţii asupra capcanelor discursive şi a represiunii intense care a însoţit comunismul românesc. Şi, oroare, acestea vor fi tot mai indiferente în raport cu politica, democraţia, cu binele şi adevărul în general. Vor asculta, dacă nu ascultă deja, manele şi vor reacţiona cu dispreţ suveran, mai mult sau mai puţin disimulat, la tot mai frecventele şi condescendentele discursuri moralizatoare prin care sunt interpelate.
Un percutant proverb românesc, „peştele de la cap se împute“, ne poate ajuta să înţelegem mai bine situaţia. După 1989, o campanie sistematică de jafuri şi de distrugere a bunurilor publice – codificată discursiv cu ajutorul etichetelor privatizare, tranziţie şi economie de piaţă – ne-a învăţat, pentru a folosi un alt proverb, că „interesul poartă fesul“. Şi că „şmecheria“ şi eludarea legii sunt atuuri aducătoare de prestigiu, nu contravenţii sau infracţiuni. Parcă înainte de 1989 nu era aşa, s-ar putea obiecta. Ba da, numai că, din cauza unei severe cenzuri, abuzurile şi corupţia nu puteau fi prezentate atât de direct şi de lipsit de echivoc. Mai exista şi acel minimum de stabilitate, de contract social nescris pe care Ceauşescu a început să îl încalce în anii 1980, al unui venit minim garantat şi al unei locuinţe. Acest contract social (impropriu denumit astfel din punct de vedere politologic)  conta pentru categoriile defavorizate şi relativ needucate de care se tem astăzi unii dintre intelectualii noştri publici, privindu-le mefient ca insuficient animate de nobilele idealuri ale democraţiei. Numai că mefienţa este reciprocă: pentru săraci, ţărani şi o mare parte dintre femei, pe scurt, pentru toţi cei care nu alcătuiau nomenclatura, acel minimum de drepturi economice era mai important decât drepturile politice (votul liber) şi culturale (cenzura) de care fuseseră deposedaţi în schimb. Şi de care nici nu dispuseseră în termeni reali şi nici nu le acordaseră o importanţă majoră în perioada interbelică, acest fetiş al neoconservatorilor noştri. Tot nevoile primare, economice, au contat. Deh, nişte brute insensibile, poate chiar irecuperabile. Pentru intelectuali, pe de altă parte, drepturile politice şi culturale erau mai importante, condiţia fiind desigur ca cele economice să fie îndeplinite într-o anumită măsură. Pattern-ul acesta s-a păstrat după 1989, numai că prioritatea drepturilor a fost inversată: cele politice au început să conteze mai mult decât cele economice. Putem vota, citi şi scrie ce vrem, dar nu mai avem aceeaşi siguranţă a locului de muncă sau a pensiei. Aşa că fiecare regretă sau condamnă din perioada comunistă ceea ce îl interesează. Interesul poartă fesul, nu? Iar când sintagma a fost ambalată filozofic pentru a exprima esenţa pieţei libere, a egoismului individual, care împletindu-se cu alte egoisme individuale, conlucrează chipurile pentru a crea o societate armonioasă, cu ce drept condamnă dreapta intelectuală „mahalaua ineptă“? Pentru că îşi urmăreşte interesele, în conformitate cu posibilităţile şi educaţia pe care o are? Acelaşi lucru îl face, mult mai eficient şi mai lipsit de scrupule, şi elita noastră intelectuală. Pentru ea, cuvântul ţine de foame. Pentru ceilalţi, nu.
Raportarea la trecut nu este niciodată ingenuă, în sensul de apolitică: are întotdeauna o miză cât se poate de prezentă, fie în sensul legitimării, fie în sensul contestării statu quo-ului. Comunismul măcar lasă impresia că reprezintă nevoile întregii populaţii, deşi nu a creat altceva decât o enormă birocraţie rapace şi coruptă, care avea pretenţia că se exprimă în numele tuturor. Democraţia de astăzi, aflată într-o permanentă tranziţie, se justifică ludic, ironic şi chiar cinic prin faptul că nu înseamnă nimic altceva decât risc şi instabilitate, iar pe măsură ce tranziţia devine una de succes, va însemna şi stabilitate, respectiv prosperitate. Ciudat de mult seamănă democraţia aceasta cu ceea ce se numea pe vremuri „construcţia socialismului“, nu vi se pare? Toată lumea vorbeşte despre ea şi (aproape) nimeni nu o mai pune în practică. Serios acum, democraţia este o luptă perpetuă pentru o pluralitate de sensuri, având în spate o pluralitate de interese. Dar când un unic interes se impune şi caută cu obstinaţie să închidă câmpul discursiv pentru a profita în exclusivitate de pe urma (re)semnificării lui, situaţia se complică. Cu alte cuvinte, când sensul democraţiei preferat de elita noastră intelectuală pentru consolidarea propriilor privilegii se impune, iar sensuri alternative şi mai incluzive social, ca siguranţa locului de muncă, ridicarea salariului minim pe economie, a pensiilor, a indemnizaţiilor de maternitate, a şomajului, creşterea finanţării sănătãţii publice şi a educaţiei, sunt criticate arogant ca „socialism“, atentate la stabilitatea „statului de drept“ sau stat împovărat de un buget social nejustificat de mare, un obez dus în spate de un omuleţ mai pipernicit, mediul privat – nostalgia comunismului se amplifică. E trist şi îngrijorător deopotrivă, dar este rezultatul unei confiscări discursive a democraţiei, a cărei esenţă integrativă este eliminată în numele unor privilegii exclusiviste. O întreagă elită intelectuală, politică şi economică preferă acestă democraţie excluzionară şi reacţionează vehement oricând i se pare că sensul acesteia este în pericol de a se extinde. Lipsiţi de accesul la o democraţie autentică, dar primind în schimb imaginea ei ca spectacol menit să escamoteze accesul la problemele reale, majoritatea cetăţenilor îl plâng pe Ceauşescu. Dacă li se refuză sistematic accesul la democraţie, ce altceva le rămâne decât memoria, aşa imperfectă şi subiectivă cum e?
Neoliberalismul care s-a impus la sfârşitul anilor 1990 drept principala orientare economică globală (în termeni tehnici, economici, este vorba mai degrabă de curentul monetarist; neoliberalismul postbelic a însemnat şi economia socială de piaţă (ordoliberalism) pusă în practică în Germania de Vest, şi capitalismul (semi)planificat francez – planificarea economică nu a fost inventată de comunişti şi, stupefiant pentru democraţii noştri de serviciu, poate să dea rezultate bune, cum s-a întâmplat în cele două cazuri mai sus amintite şi chiar în primii ani după înfiinţarea Comunităţilor Europene) este o formă de liberalism care se desprinde de sensul politic şi destul de incluziv social al acestei ideologii pentru a se transforma în ceea ce se mai numeşte „fundamentalism al pieţei libere“, proces în care politicul în general şi democraţia în particular nu mai reprezintă decât o anexă aflată la arbitrariul forţelor economice, adică al pieţei. Dar cât de liberă de imixtiunile politicului este această piaţă? Sau, pentru a utiliza o expresie preferată de către neoliberali, cât de dereglementată? Puţin sau aproape deloc. Asta deoarece, o ştim de la Karl Polanyi, guvernele se reorientează şi reglementează piaţa în beneficiul mai marilor momentului: corporaţiile multinaţionale, de exemplu. Aşa că piaţa liberă nu există decât ca discurs menit a transforma drepturile în bunuri, în mărfuri aducătoare de (cât mai mult) profit şi pentru a restrânge (realmente nedemocratic) sensul democraţiei în maniera anterior exemplificată. Iar elitele noastre economice, politice şi intelectuale s-au raliat rapid şi fără dubii acestei tendinţe globale responsabile pentru criza generală din 2008. Procedând astfel, nu au făcut, printre multe alte rele, decât să îl resusciteze pe Ceauşescu, în ciuda faptului că îşi dau cu obstinaţie silinţa să plaseze responsabilitatea pe umerii excluşilor, a precariatului social, pe care încearcă să îl convingă (cu tot mai puţin succes) că interesele lor private coincid în chip firesc, natural cu binele public. Aşa cum au făcut de altfel şi unele companii şi firme de consultanţă financiară din Statele Unite când au afirmat că responsabilitatea pentru declanşarea crizei aparţine mexicanilor, populaţiei de culoare şi în general imigranţilor săraci care s-au împrumutat la bănci cu mult peste posibilităţi. Spaţiul nu îmi permite să infirm aceste incomensurabile aberaţii; cititorul interesat de subiect poate consulta excelenta şi accesibila lucrare scrisă de jurnalistul Matt Taibi, Griftopia: a Story of Bankers, Politicians, and the Most Audacious Power Grab in American History (New York, Spiegel & Grau, 2011).
Pe lângă aceasta, generaţiile se schimbă, priorităţile şi nevoile lor, la fel. Democraţia trebuie deci redefinită ţinând cont de această permanentă dinamică. Lumea nu stă pe loc, aşa cum şi-ar dori unii. Şi este imoral şi ipocrit totodată să scoatem din dulap scheletele comunismului pentru a descuraja orice tentativă de a extinde sau negocia sensul democraţiei, pe care dreapta noastră intelectuală îl vrea fixat o dată pentru totdeauna. Tot agitând stafia comunismului, aţi ajuns până la urmă să o scoateţi din dulap. Sper că nu veţi reuşi şi performanţa de a o readuce la viaţă. Şi apropo, pentru a reveni de unde am plecat, strategia aceasta e ceauşistă în esenţă: „geniul Carpaţilor“ obişnuia să îşi sperie concetăţenii cu mesajul (implicit) că, dacă nu accepta regimul, Moscova va impune unul şi mai dur; independenţa trebuie apărată cu orice preţ, nu-i aşa? Chiar dacă mai există unele neajunsuri în procesul tranziţiei, pardon, în construirea socialismului. Da, stimabililor, Ceauşescu e pe val, dar nu pe valul ignoranţei pentru care nu v-aţi săturat să blamaţi „mahalaua ineptă“, ci pe valul neoliberal, de la care vă şi revendicaţi de altfel, cu nedisimulată mândrie. Problema este că valul se va sparge nu numai în capul vostru, ci şi al nostru, al tuturor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper