Ce se mai prepară în bucătăriile poeziei

Un articol de Nora Iuga

Aurelian Titu Dumitrescu, Noapte de ianuarie, Editura Agerpress, Bucureşti, 2013;

 

La Sibiu, în iulie, la Turnirul de Poezie Artgotica, organizat de poetul Adrian Suciu, s-a citit, s-a cântat, s-a râs, s-au împărţit premiile „Mircea Ivănescu”, s-a urmărit la televizor finala Campionatului de fotbal Argentina-Germania, s-au dăruit cărţi, s-au legat prietenii. Mi-a atras atenţia o carte mică, pătrată, de dimensiunile unei plăci de faianţă bleu. O carte cu un titlu care m-a dus brusc cu gândul la Macedonski, unul dintre marii noştri nedreptăţiţi, şi m-am pomenit că-mi picură cineva cu pipeta în urechi cuvintele: „se poate crede că vreodată / ce e foc sacru se va stinge / şi muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri, / când frunza ca şi mai-nainte / şopteşte frunzei ce atinge…”.
Cartea pe care am primit-o se numeşte Noapte de ianuarie şi autorul ei este Aurelian Titu Dumitrescu. Unul despre care nu se prea mai vorbeşte nici în cercul tinerilor, nici în cel al vârstnicilor. Un bărbat în puteri, unul arătos, dar care nu se arată, unul iubit de spirite mari ca Nichita Stănescu, ca Alexandru Paleologu, ca Mihai Şora, unul a cărui carte, Antimetafizica, surprinzătoare, aproape perversă, în lumea aceea, a căzut pârjolind totul în jur ca Jurnalul de la Păltiniş. Veţi spune biata Nora Iuga, pe care o confundam cu Alecsandri „veşnic tânăr şi ferice”, a intrat şi ea în noaptea minţii ca o lună mâncată de molii, confundă coiotul cu jaguarul. Nu confund nimic, dar azi, când selecţia speciilor, despre valori şi vârste vorbesc şi, mai ales, despre ce se mai prepară în bucătăriile poeziei, nu înţeleg de ce salata de vinete cu ceapă e scoasă de la vânzare de când a apărut salata de vinete cu maioneză, mai cerută de cumpărători… şi dacă mie îmi place la fel şi una şi alta, de ce sunt considerată „expirată”, evident eu, nu salata!? Îi admir cu „asupra de măsură” – intenţionat folosesc acest limbaj pe care azi nu-l mai foloseşte nimeni, fiindcă şi el a fost retras de pe piaţă, nemaiputând fi scos la vânzare decât cu amănuntul, nu cu ridicata – pe cei mândri şi demni şi liberi şi curaţi, cei care spun, detestându-l pe Moţoc, contemporanul nostru: „Dacă voi nu mă vreţi, eu nici atât”. De aceea pentru mine crinul rămâne cel mai înalt, cel mai drept, cel mai imaculat într-o grădină botanică năpădită de bălării. De unde am plecat şi unde am ajuns. Cum aş putea să mă dezic de puzderia de voci remarcabile şi remarcate din actuala producţie poetică, în care mă atrag cele care nu sunt dependente de partitură? Nu pledez pentru cei care cântă după ureche, dar merg doar pe mâna celor care nu renunţă la timbrul personal de dragul unor canoane de ultimă oră care îi uniformizează. De aceea nu cred în valorile atribuite, recomandate, cred în cei care prind din zbor ceea ce le trebuie, nu ceea ce li se cere! Să nu vă mire că îmi pot plăcea în acelaşi timp Dósa sau Stoicovici, cum îmi place Khasis sau Valeriu Mircea Popa, pentru că ei rămân dincolo de timp şi mode. Îi prefer hiperelogiatului volum recent al lui Dan Sociu – păcat, un poet în care am crezut mult, dar îl disting tot mai puţin sub marca „Made in USA”. Sunt asaltată de manuscrisele unor poeţi adolescenţi. Trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce ne vine dintr-acolo, din acea apă freatică, neieşită încă la suprafaţă, netratată cu nimic, neambalată în recipiente stas de îmbuteliere… poezie băută din căuşul palmelor. Nu pledez pentru primitivism, nici pentru poetul analfabet. Pledez pentru poetul imun la contaminare! Mă sperie, mă dezechilibrează când citesc poeme româneşti de zece pagini din care cinci sunt în limba engleză, încât mă întreb, ce citesc eu aici, poeme româneşti sau o adeziune la NATO!? Asta nu înseamnă că aş fi îndrăgostită de Putin. Nu m-aş mira să credeţi asta. De unde am plecat şi unde am ajuns… Cartea lui Aurelian Titu Dumitrescu nu face parte nici din cărţile fracturiste, nici din cele mizerabiliste, nici apocaliptice, minimaliste, utilitariste, nici, nici… El a rămas ce-a fost mereu – marele lui „neajuns” –, romantic. Închipuiţi-vă, dragii mei, de la înălţimea vârstei mele îmi permit să mă adresez vouă atât de familiar, constat că aşa cum îl pot gusta cu sinceră înfiorare uneori pe Acosmei, îl pot gusta azi, iată, şi pe Aurelian Titu Dumitrescu. De cum deschizi cartea, după o pagină de lectură, simţi că nu citeşti, simţi că asculţi. Stai nemişcat şi auzi o voce care-ţi vorbeşte vreme de o oră despre cum ninge şi deodată îţi dai seama că nu ai o trebuinţă să înţelegi, aşa cum sunetele lui Sati nu-ţi explică de ce H2O se transformă la 0° C în fulgi de zăpadă. Aşadar, versurile lui ATD se toarnă în urechile noastre ca o muzică înceată în care distingi, din când în când, glasul monoton-melancolic al lui Bacovia: „Ninge pe patinoar / şi copiii se leagănă / între imaginile / ieşite din zăpadă / ca unghiile subţiri / din degetele moi şi pufoase” sau „şi sunt umed / de atâta tăcere / câtă ţine clipa / cu piele de copil / a sufletului…”.
Să nu-mi vină mie să-mi spună toţi ultra-tehnocraţii ăştia că, de vreme ce toată galaxia Gutenberg trăieşte doar conectată la aparate, şi poezia e pe ducă; le voi răspunde că asta nu se va întâmpla, atâta timp cât cifrul marelui mecanism ne este interzis. Poezia trăieşte din întrebările fără răspuns, din eterna neajungere. Mecanismul ştie că noi, cu vanitatea noastră exacerbată de-a lua în stăpânire acest mecanism, am transforma tot universul într-o gaură neagră. Am citit cu mulţi ani în urmă într-o revistă franceză că la marile dezbateri între cercetători ştiinţifici, astronomi, geneticieni, geofizicieni etc., în momentele de impas, când drumul părea definitiv închis, aceste somităţi consultau artişti, poeţi, să le spună ce cale ar alege ei lăsându-se ghidaţi doar de intuiţie. E ridicol, veţi spune, de la înălţimea uriaşelor descoperiri şi a competenţelor creiere electronice, să vină o bătrână trecută de 80 de ani şi să ne ţină teoria chibritului. Dar sunt simţiri care ajută până şi animalul să ştie că în anumite perioade de timp, când luna se umflă şi atrage toate lichidele pământului şi ale trupului ca un magnet, se naşte un freamăt lăuntric, o germinaţie care ţine trează continuarea vieţii. Din ecuaţia acestei germinaţii nu poate lipsi poezia. De aceea o adulmec eu, cum adulmecă un câine carnea dintr-o sacoşă care se află, fie înaintea sau în urma mea. Nu-i pot considera nebuni sau expiraţi pe modernii francezi care s-au întors din drum şi au început să scormonească în arta celor vechi după aer proaspăt. Nu ştiu de ce ar trebui să-l consider pe Aurelian Titu Dumitrescu depăşit, dacă îmi aduce în ureche glasul lui Bacovia şi pe unul care împănează Mioriţa cu versuri din Ezra Pound sau T.S. Eliott, inovator. Cei chemaţi să stabilească valorile la noi, şi nu numai, se află în faţa unei dileme care nu se lasă rezolvată, a cantităţii excesive care mănâncă inevitabil calitatea. Trebuie să ne lărgim aria de investigaţie în zonele nedefrişate. Viaţa noastră literară a început să semene nepermis de mult cu politica, nu tocmai corectă – ca să mă exprim eufemistic – care se poartă la noi. Am fost atât e acaparată de evidenţă indubitabilă a poeziei fără de timp, pe care Aurelian Titu mi-a dăruit-o, încât nepăsarea arătată celor care nu se bucură de girul unei elite, la rândul ei girată de o elită superioară, m-a făcut, iată, să las revolta să-mi tulbure extazul. Exista pe vremuri şi la noi transa poetică. A funcţionat la adevăraţii poeţi ai vremurilor aprig controversate, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, evident la unii onirici, nu ştiu exact… Mazilescu scria în gând, mergând pe stradă, George Almosnino scria dormind. Marile turniruri de poezie ale truverilor ce erau altceva decât dicteuri sau acele poeme colective nipone numite „renga” ce curgeau de la unul la altul, nu tot dicteuri erau? Poetul vorbea ca un mediu. Şi dacă nu se afla un scrib devotat care să noteze „miraculoasele” scăpărări verbale, iscate din senin, pure secreţii ale spiritului, ca orice fenomen care n-are finalitate, erau sortite neantului… „cine-i acel ce-mi spune povestea de pe rost?” sau „rostite de o străină gură”… dacă nici pe Eminescu nu-l credem poet, cred că am încetat să fim oameni. Am fost surprinsă să aflu că există şi azi poeţi care-şi dictează în transă poeziile. Unul e Ciprian Chirvasiu, redactor la cartea lui Aurelian Titu Dumitrescu şi emulul său care ne-a surprins chiar anul acesta cu un volum de excepţie, Nimeni, nimic, niciodată, apărut la editura Herg Benet, pe care mă îndoiesc să-l fi deschis vreun critic. Dar să revenim la Aurelian Titu Dumitrescu, un poet care s-a retras aproape complet din lumea poeţilor vizibili. Dar poezia se pare că a revenit la el cu şi mai multă uimire, aşa cum un copil se trezeşte din somn în plină vară şi vede că ninge: „ninge şi magazinele s-au închis / numai noi / suntem în vitrinele / fiecăruia dintre ele / multipli şi submultipli noştri / ne privesc prin somn / de dincolo de geamurile groase”. Recenta lui carte i-a fost în întregime dictată soţiei sale Daniela Dumitrescu între 1-26 ianuarie 2013. Este extrem de interesant prin ce noduri nevăzute reuşeşte transa poetică să lege, după propria ei vrere, imaginea de cuvânt şi cuvântul de gând într-o perfectă conexiune logică în care auzi palpitul sensului ca un actor şoapta sufleurului. Nu pot să mă opresc din a cita. Cum să convingi pe cineva de miracolul poeziei dacă nu i-o pui sub ochi, dacă nu i-o strecori în ureche să-l usture, să-l facă să lăcrimeze, să creadă că-şi aude propriul trup vorbind: „Şi iarăşi ninge fără culori / ninge adevărat / ninge ca şi cum s-ar da citire unui certificat de naştere / … Mai e mult până la noi / cerul gurii e prea înalt / sufletul atârnă ca limba prea lungă / a unui câine însetat”. Nu ştiu cum să vă fac să vedeţi. Mai întâi am crezut că i-aţi uitat numai pe cei morţi şi v-aţi gândit la ce bun să ne pierdem timpul cu ceva ce nu mai există. Acum văd că nici cei care n-au murit încă nu mai sunt citiţi. Ni se împuţinează contemporanii nu prin dispariţie fizică, fiindcă nu mai avem loc unii de alţii. Oricum nu mai avem neam şi nici patrie, nici părinţi, dacă unicul vis al unui popor a devenit fuga de-acasă şi defăimarea propriului leagăn. Nu pot să cred că eu, Nora Iuga, am ajuns să scriu aceste rânduri, eu, în a cărei familie s-a amestecat sângele a 7 etnii. Încep să înţeleg din ce în ce mai bine că locul şi timpul şi limba ne determină doar în măsura în care sunt rentabile, iar amprenta genetică e un nonsens când vom trece la robotizarea în masă. Scriind despre Aurelian Titu Dumitrescu am ieşit pentru o clipă din timp, m-am simţit curată şi liberă ca în copilărie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper