Aparatul critic al seriei Oeuvres posthumes de Iulia Hasdeu

Un articol de I. Oprişan

Curioşi, apoi încântaţi, fascinaţi de poezia Iuliei Hasdeu, contemporanii stingerii premature a autoarei şi mai târziu cei care s-au aplecat asupra operei ei lirice până în zilele noastre, probabil că nici n-au răsfoit bogatul aparat critic cu care B.P. Hasdeu a înzestrat mai ales primele două volume din seria ce se voia mult mai largă de Opere postume.
Pe de altă parte, cei care se vor fi oprit asupra Cuvântului înainte (Avant-propos) la vol. I, a Prefeţei la vol. II (Préface au deuxième volume des Oeuvres posthumes), la Un autograf (Un autogrephe) semnate de savant, precum şi la textele multor corespondenţe trimise de Iulia sau primite de savant de la personalităţi străine privitoare la creaţia poetei, sau vor fi răsfoit apendicele de la vol. I, Doina românilor (La Doina des Roumains) şi apendicele la vol. II, Atavismul (L’Atavisme), semnate B.P. Hasdeu, nu vor fi înţeles nimic sau aproape nimic din această îngrămădire de materiale, aparent puse la întâmplare, fără nicio logică, decât aceea de a-i mulţumi pe cei care i se alăturaseră, încercând să-l consoleze prin cuvinte frumoase de marea pierdere suferită.
În realitate, însă, totul a fost gândit cu minuţiozitate şi rafinată măiestrie.
Publicând versurile franceze ale Iuliei, asupra cărora cititorul român – oricât de stăpân pe limba îmbrăţişată de poetă spre a-şi destăinui gândurile şi sentimentele – nu avea însuşirea de a se pronunţa decisiv, B.P. Hasdeu nu face mai niciodată aprecieri de substanţă. El vorbeşte de dăruirea fiicei sale faţă de literatură, de pasiunea sa faţă de scris şi carte, de talentul ei poetic, de multiplele ei calităţi în domeniul artelor, dar mai niciodată de nivelul artistic al poemelor.
Pentru aceasta îi lasă să-şi spună opiniile numai pe străini, personalităţi ale culturii franceze şi universale, judecători autorizaţi obiectivi, contele Angelo de Gubernatis (în conferinţa Iulia Hasdeu – poetă din România, ţinută în cadrul Cercului Filologic de la Florenţa, pe data de 10 februarie 1889), Emile Boutroux, profesor la Collège de France (în scrisoarea din 9 aprilie 1889), Louis Leger, alt profesor la Collège de France (în cronica Un poet francez în România, publicată în Revue Bleu), Alfred Gonnaud în recenzia volumului Bourgeons d’avril din Manuel géneral de l’instruction primaire (25 mai 1889) şi mai ales „marele poet“ Sully Prudhomme, care a făcut câteva aprecieri asupra poeziei Iuliei Hasdeu la solicitarea lui Louis Leger.
Dincolo de nota conjunctural-protocolară pe care textele, scrise la puţină vreme după moartea Iuliei Hasdeu, nu pot să n-o aibă, ele dau o înaltă apreciere valorică poemelor din cele două volume de Opere postume, considerând contribuţia lirică a Iuliei remarcabilă.
E interesant de spicuit câteva estimări.
Angelo de Gubernatis rosteşte, de pildă, în trei rânduri, cuvântul „geniu“ în legătură cu poeta: „Mai ales în poeziile Iuliei Hasdeu regăsim întreg acest suflet delicat şi pur, acest foc divin care este marca geniului“. „Sufletul său înaripat, eliberat de grijile de moarte, s-a înălţat prin spaţiile idealului infinit, căruia geniului său poetic îi câştigase deja piscurile luminoase“; „Am vrea să strigăm româncelor sale: «Mergeţi să încoronaţi pe sora voastră, cel mai frumos dintre geniile care au înflorit pe pământul vostru natal!»“.
Nu trebuie uitate celebrele sale cuvinte de încheiere: „Asemenea apariţii sunt rare în acelaşi timp şi nu există ţară, sigur, care să nu fie mândră de a fi adus pe lume această încântătoare visătoare, dotată cu toate sensibilităţile poetice, spirituală ca un spiriduş, bună ca o zână, înţeleaptă ca Minerva, nobilă ca o castelană, pură ca un înger şi frumoasă ca Psyché“.
Între altele, ţinem să relevăm că Angelo de Gubernatis intuia unul din factorii esenţiali – transcris romanţios de C. Manolache – ai autodistrugerii Iuliei: „Această tânără, care dispreţuia dragostea, a căutat, şi ea, o inimă unde  să-şi reverse prea-plinul inimii sale; nu a găsit-o şi s-a întors către ea însăşi“.
În puţine cuvinte, Emile Boutroux merge direct la esenţă: „Ce minunată podoabă promitea să fie pentru nobila sa patrie, de care era atât de pios legată“. „Versurile sale, de altfel, îi asigură un loc de onoare printre poeţii noştri. Ele au toate graţiile şi delicateţele unei arte foarte distinse şi au calitatea supremă: sinceritatea. Este elanul unei firi de elită, care îşi ia zborul pentru a fugi departe de lumea noastră vulgară, nedemnă să o păstreze. Vai! Seninătatea sublimă cu care a văzut moartea venind este la fel de dureroasă pe cât este de admirabilă, fiindcă ne arată ce inimă vitează trăia în această iubită a idealului, şi în ce măsură ea aduna toate calităţile perfecte care fac nobleţea şi măreţia vieţii“.
Pe de altă parte, Louis Leger, care s-a simţit cel mai apropiat de fosta studentă, evidenţia atracţia ei faţă de poezia modernă a vremii – „Maeştrii din care se inspiră, scria el, nu erau clasicii care se învăţau la şcoală. Se îndrepta direct către moderni: către Lamartine, Victor Hugo, Musset, Sully Prudhomme, Copée“. „Aceste poezii scrise pentru ea doar (…) şi le-a marcat cu o amprentă originală“.
În orice caz, în legătură cu poema Moartea, ce începea cu versul: „Eu nu urăsc viaţa şi nu mă tem de moarte“, cronicarul se întreba: „Era o fată de optsprezece ani cea care a scris aceste versuri atât de ferme, infuzate de o filosofie atât de înaltă şi de resemnată?“. Iar despre Singurătate afirma: „După părerea noastră şeaţ merită să-şi afle locul printre ceea ce poezia contemporană a produs mai delicat şi mai înălţător“.
În acelaşi sens, profesorul Alfred Gonnaud de la Sorbona relevă că Iulia Hasdeu a „lăsat în urma ei opere poetice scrise în limba franceză, pline de distincţie şi de delicateţe“, „de o uimitoare precocitate“ şi-şi îndemna cititorii: „Citiţi-le şi vedeţi dacă unele dintre ele nu şi-ar găsi locul, nu zic în operele celor mai distinşi dintre poeţii noştri în viaţă, ci în cele ale lui Alfred de Musset ori ale lui Lamartine“.
În sfârşit, Sully Prudhomme, cel mai îndreptăţit dintre toţi, ca poet de prestigiu, să se pronunţe asupra valorii versurilor Iuliei Hasdeu, mărturisea: „Sunt uimit de precocitatea acestei tinere inteligente şi de talentul deja atât de sigur la o vârstă când încercările poetice nu sunt de obicei decât simple tatonări. Nicicând nu am recunoscut mai clar, decât citind poeziile domnişoarei Hasdeu, în ce constă aptitudinea pentru limbajul versurilor. Inspiraţia îi era dată de bogăţia şi de profunzimea sensibilităţii sale, pe care contactul cu literaturile moderne o exersase prin simpatie şi pe care viaţa o dovedise deja“. „Însă inspiraţia nu face versuri; trebuie ca ea să fie slujită de toate resursele artei; aceste resurse poetul şi le extrage dintr-un dar înnăscut“. şi încheia: „Talentul său este comparabil cu o floare fermecătoare a cărei înflorire a fost brusc întreruptă, dar în care botanistul recunoaşte toate caracterele celei mai rare specii“.
Evident, asemenea aprecieri, având menirea să impună opera Iuliei Hasdeu în istoria literaturii franceze şi universale, ar fi trebuit să fie urmate de noi şi noi judecăţi de valoare ale unor personalităţi formatoare de opinie din generaţiile următoare. Dar ele n-au mai venit, căci poezia tinerei dispărute nu s-a mai reeditat nici la noi şi cu atât mai puţin în Franţa.
Ne referim, însă, aici nu la ceea ce ar fi trebuit să fie, ci la ceea ce a gândit Hasdeu.
În sprijinul acestei idei, erau aduse şi celelalte elemente ale aparatului critic, respectiv apendicele de la vol. I şi II, despre care, poate, mulţi se vor fi întrebat ce rost îşi aveau în cadrul ediţiei.
Oricât ar părea de curios, ele aveau, totuşi, o raţiune complementară.
Prin studiul Doina românilor (Doina la români), de pildă, savantul cobora – spre a le explica – de la cele trei poeme scrise de Iulia Hasdeu în maniera doinelor: Frunză verde de stejar, Frunză verde de nuc şi Frunză verde de măceş, subintitulate „doină românească“ sau simplu „doină“, spre straturile străvechi ale civilizaţiei autohtone, dacice, demonstrând că romanii au avut o poezie populară prozaică şi că tot ce s-a păstrat din trecut, nu numai la noi, ci şi la celelalte popoare romanice, aparţine fondului primitiv al populaţiilor înrobite de stăpânitorii romani – dac în România, „complet celtic“ în Galia, „iberic şi parţial celtic“ în Spania, „celtic şi poate grec în Italia“…
În felul acesta, pe ocolite, umblând la rădăcini, savantul stabilea măcar o similitudine spirituală între români şi francezi, şi sugera o vechime similară a celor două naţiuni: naţiunea de origine a Iuliei şi naţiunea îmbrăţişată cu căldură de ea.
De altfel, în notele vol. III, B.P. Hasdeu întrevedea chiar în basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, de Ispirescu, urme celtice în cultura veche românească şi, deci, înrudiri între cele două popoare – ce ar fi justificat, între altele pasiunea Iuliei pentru cultura şi limba franceză.
În ce priveşte apendicele de la vol. II, despre Atavism el constituia un pretext de a vorbi – cum îşi propusese cândva – de toţi înaintaşii intelectuali, poeţi şi cărturari din neam; abordarea vieţii şi a operei unuia implicând măcar amintirea şi a celorlalţi.
Dar, în cazul de faţă, B.P. Hasdeu urmărea îndeosebi să arate coborârea ultimei descendente – cea mai înzestrată, după el, dintre toţi – dintr-un străvechi neam, care dăduse, de-a lungul a patru generaţii, cărturari de mare valoare, şi totodată mari patrioţi.
Ne putem opri aici – fără a intra prea mult în detalii – afirmând, cu consimţământul dumneavoastră, că ceea ce părea la prima vedere înceţoşat în arhitectura aparatului critic al celor trei volume, ni se dezvăluie, la o cât de sumară analiză, de o logică impecabilă, bine susţinută şi savant orchestrată.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper