Amendament la instinctul proprietăţii

Un articol de George Neagoe

Marta Petreu, Asta nu este viaţa mea, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 128 p.

 
Rareori am acceptat părerile eseistului Nicolae Breban despre Nietzsche şi Dostoievski. Tocmai pentru că sunt păreri, determinate de patetism, nu de spiritul critic sau de rigoarea cercetării. În schimb, îl consider autorul celei mai îndreptăţite definiri a poeziei Martei Petreu. Mă refer la postura scriitoricească, la recuzită şi la atitudinea faţă de lume. În anul apariţiei volumului Apocalipsa după Marta, prozatorul semna un editorial în săptămânalul Contemporanul. Ideea europeană (Psalmii Martei, nr. 17, 29 aprilie 1999, pp. 1, 2). Sustrăgându-se discuţiilor frontale, versurile din Apocalipsa… pot fi investigate numai apofantic: „Nu. Psalmii Martei nu sunt un dialog al cuiva, de aici, de pe pământ, cu Divinul, cu Domine, ci al cuiva care se află în infern! Şi care îi reproşează Creatorului acest lucru: nu faptul că el, ea, poetul se află acolo, ci faptul, greşeala, ticăloşia, neputinţa creatorului de a fi creat lumea, viaţa, existenţa. Sau de a o fi creat astfel: noroioasă, viermănoasă, de carbon («Da. Măsor pasul cu carbonul»). Ni se pare evident: poeta, Marta, se află în eroare, cu «scuza» că ea, eroarea, este teribilă. Virilă“.
Sterilitate şi maternitate
Da. Poezia Martei Petreu are virilitate. Totuşi, recenta culegere – Asta nu e viaţa mea (denumire antiromanescă şi antiprozaică prin excelenţă) – nu asociază forţa cu fertilitatea. Cred că asupra acestei trăsături s-ar cuveni insistat. Reiese mai clar ca niciodată că scrisul poetei înseamnă unica replică validă împotriva sterilităţii. Literatura rodeşte din disfuncţii. Cred că aceasta ar fi explicaţia potrivită a titlului. Vitala isterie a maternităţii, cu fluxul ei de senzaţii contradictorii, se năpusteşte în fiecare poem. Deşi peisajele sunt bolnave, aluvionare şi putrezite, ivite în linii spiralate, după icnirea câtorva note muzicale stridente: „Primăvara îşi creşte culturile ei de cucută/ scoate şerpii din găuri ca din oameni veninul/ Primăvara ca moartea scoate din mine-adevărul – cânt prosteşte/ Ea pune bandaje de clorofilă buimacă pe pământ pe morminte/ pe blestemele mamei// Să n-ai parte de ce ţi-e drag – spune ea/ că tată-tău în veci nu te-a luat în braţe/ degeaba îi pui tu acum flori pe mormânt după ce v-aţi sfădit o viaţă/ Nu te-a vrut/ te-a făcut numai să-mi dea mie de lucru/ Dar şi eu – proastă: cu treizeci de lei scăpam de toţi trei“ (Primăvara, p. 27). Privirea surprinde orice detaliu scabros, fără a-i acorda vreo conotaţie morală. Întreaga realitate, cuprinsă sub cer, intră în registrul realului poetic. Ochiul minţii taie şi alege semnificaţiile crepusculare, inventariate de G. Călinescu în Universul poeziei.
Numai naşterea unui copil se încadrează în categoria subiectelor tabu şi necesită exprimare eufemistică. Pruncul nu se iveşte nici din unirea cu un zeu. În codurile arhaice şi tradiţionale, situaţia aceasta explica, prin fenomene supranaturale, apariţia unui bastard: „Se crapă de ziuă soarele stă să răsară/ răsare/ aruncă peste lume lumina lui roşie galbenă albă/ îmi plouă pe piele şi-mi plouă în gură lumina de lămâie a zilei/ cum o să-mi intre pământul în orbitele goale// mintea mea vede prin lucruri şi produce imagini// Stau ca Danae sub lumina crudă ce mă sluţeşte:/ m-a atins o cuantă din soarele negru/ şi mă scald în lumina dezmăţată a zilei de-apoi// şi mă las sluţită de urâtul din zori/ de urâtul de-a fi“ (Răsăritul,  p. 42). O distincţie estetică fixează Marta Petreu între perspectivă şi văz. Cea din urmă nu e necesară pentru a plasa convenabil obiectele în retorica textului. Unghiul de vedere renunţă la contactul direct cu spaţiul. Poezia se construieşte geometric, sub aparenţa abundenţei. Datul natural e înlocuit cu trăirea culturală, în ciuda sugestiei repetate că poeta trăieşte o spaimă anatomică precisă: „vine din ghenă direct spre capul meu/ degeaba îmi acopăr eu ochii cu palmele/ vrea să mă arunce de sus drept în apa sâmbetei/ el pe mine mă vânează/ el în mine îşi are cuibul/ şi face pui/ ca viitorul imediat care devine prezent“ (Vânătoare cu vultur, p. 89).
Iadul e remuşcare
Poeta percepe lucrurile în adâncimea lor, asumându-şi riscul de a decoji ceapa până îi vor curge lacrimi, fără să cunoască sursa. Iar pe palme se vor impregna aromele sau, mai degrabă, miasmele. Ochii încetează să perceapă mişcările ciclice. Se acomodează cu goana pământului de sub picioare: „Se face încet primăvară şi o pâclă verde ca luna din somn/ o să mânjească zidul lumii cât vezi cu ochii/ Mie o să-mi fie în continuare dor de bărbatul acela care/ nu mă bagă în seamă/ Şi-n fiecare miez de noapte/ pe calendarul de pe uşa bucătăriei/ o să tai o linie oblică/ încă o zi// Din când în când o să mă uit în oglindă/ căutându-i pe-ai mei:/ semăn la amărăciune cu el şi cu ea la întunecimea privirii// Din când în când  o să-mi spun/ că primăvara/ mă lucrează/ ca un cioplitor ce taie blocuri negre de sare/ ca ploaia ce duce omătul/ Da. Mă linge ca o vacă ce îşi spală viţelul/ şi mă reduce la tiparul dintâi (Vine o primăvară, p. 19)“. Evident, secvenţele anterioare provoacă reacţii viscerale. Pe de o parte, disconfortul cititorului provine din empatie. Nota generală a cărţii ar fi că un copil le rosteşte părinţilor un discurs nostalgic. Efectul constă în regresia emoţională. Contează principiul perpetuării speciei şi sentimentele simple. Nicidecum punerea relaţiei în ecuaţia matur vs. bătrân/ defunct. Pe de altă parte, frustrările se agită ca muştele într-un borcan stropit cu oţet, din pricina neîmplinirii afective. Femeia aşteaptă. Îl doreşte pe El. Îl cheamă şi se umileşte. Incertitudinea asupra identităţii destinatarului fictiv – probabil factorul masculin – îi dă un aspect umanizat sau îl apropie de atributele unui dumnezeu ascuns. Poeta concepe divinitatea după chipul şi asemănarea iubitului indiferent, inert.
De fapt, întreaga înscenare se bazează pe întrebuinţarea a două măsuri incompatibile. Bărbatul este un termen invocat, nu convocat în actul creaţiei. Este un principiu neafirmat în lume, din cauza îndepărtării. Ca atare, îi rămâne universului să germineze fără intervenţie externă. Feminitatea se întoarce spre ea însăşi, exersându-şi instinctul de conservare. În acest timp, El o aşteaptă, aşa cum broasca ţestoasă, sătulă să meargă în faţa lui Ahile, se opreşte, stându-i în drum atletului, busculându-l: „Cineva stă la capăt şi m-aşteaptă să vin/ ca portarul mingea în poartă/ Vara târzie şi caldă/ Pe urmele mele aleargă haita javre flămânde/ cu ochii lacomi se uită mine poate văd carnea dulce şi oase subţiri// nimeni pe-aproape/ mă chircesc peste mine ca peste-un copul şi încerc să mă apăr/ în genunchi îmi chem morţii să mă apere ei// Vară târzie albastră/ cineva sapă sub casă/ Eu stau în mine ca-ntr-un leagăn/ şi-mi repet că totdeauna cineva stă în poartă şi/ m-aşteaptă s-ajung“ (La capăt cineva, p. 101).
Revine în Asta nu e viaţa mea imaginea mării de deasupra (a valului?), stârnită de o stihie, de curenţii agresivi şi neîntrerupţi. În mijlocul acestei întinderi nesfârşite, Marta Petreu desfăşoară, în opinia mea, una dintre cele mai veridice descrieri ale Iadului. Nu cazane cu smoală, draci negri înarmaţi cu furci şi grupuri osândite. Ci singurătate completă şi remuşcare. Infernul păstrează intacte regretele pe care, la un moment, le-am ascuns de noi înşine. Tartarul ne pune înainte acţiunile amânate sau greşit îndreptate cu toate consecinţele nefaste. Abia gheena deşteaptă conştiinţa, pentru că ne confruntă cu ea şi cu propriile fapte. Iadul contabilizează cicatricile, unse cu alifie sau ascunse sub cămaşă. Degeaba se iscă dorinţa de a plesni fierea şi de a ieşi la suprafaţă: „Dimineaţa chipul meu ca faţa înecaţilor tocmai extraşi din valuri/ nu mă recunosc/ Ceva – o vinovăţie cu rădăcini/ se răsuceşte în mine ca tirbuşonul în dop/ Sub cruste de cheaguri/ se alege pentru mine din beznă alt chip/ căruia nu-i ştiu nici măsura nici răsuflarea – / mi se năzare uneori că e tatăl meu“ (Oglindirea, p. 32).
Asta nu e viaţa mea mi se pare o carte construită din acele observaţii de minuţie, dar substanţiale, care ne ajută să înţelegem că, deşi fiartă, apa la 99 de grade nu a dat în clocot.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper