Aleš Debeljak. Dialog, tăcere, poezie

Un articol de Rodica Grigore

Aleš Debeljak, Manufactura ţărânii. Antologie de versuri, traducere şi cuvânt înainte de Paula Braga Šimenc, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,      Cluj-Napoca, 2012

 

„Poemul acesta e pentru tine,
cel fără de nume“.
(Aleš Debeljak)

Destul de puţin cunoscut chiar şi în cercurile literare occidentale şi mai degrabă ignorat de publicul larg, Aleš Debeljak se dovedeşte a fi, într-o lume cum e cea în care trăim (lumea topurilor literare, a valorii care se demonstrează, cam prea adesea, chiar şi în poezie, exclusiv prin numărul de exemplare vândute dintr-o carte, a superlativelor critice nu întotdeauna dublate de criterii estetice coerente), un extraordinar artist al cuvântului. Căci el a reuşit să readucă limbajul poetic la o (aparentă, desigur, să nu cumva să ne lăsăm înşelaţi) simplitate a expresiei, rar întâlnită printre diversele şi numeroasele –isme care au marcat şi marchează lirica epocii contemporane. Necunoscută, cu puţine excepţii, în România, ca, de altfel, şi în alte ţări, poezia slovenă îşi dezvăluie, astfel, prin autorul de faţă, potenţialul şi capacitatea expresivă.
Peisaj şi meditaţie
Aleš Debeljak (născut în anul 1961), considerat unul dintre cei mai importanţi oameni de litere din Slovenia, poet şi eseist, specialist în sociologia culturii şi profesor la prestigioase universităţi europene, a publicat mai multe volume de versuri, între care merită amintite Dicţionarul liniştii (1987), Clipe de spaimă: fotografii de pe drum (1990), Oraşul şi copilul (1996) şi Contrabandiştii (2009). Din toate acestea sunt extrase poeme reprezentative, incluse în excelenta antologie în limba română, intitulată Manufactura ţărânii, publicată la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, în frumoasa traducere semnată de Paula Braga Šimenc.
Critica literară a vorbit adesea despre evoluţia liricii lui Aleš Debeljak, căci poetul trece de la delicatul peisagism al primelor creaţii la meditaţia profundă asupra condiţiei umane şi asupra consecinţelor pe care evenimentele istorice majore le au asupra fiecărui individ în parte (mai cu seamă în contextul tensionat al istoriei recente a fostei Iugoslavii), pentru a ajunge la expresia elaborată şi clară din volumele cele mai noi. Numai că nici chiar în textele ce dau impresia apropierii de formula unor pasteluri sau de cea a notaţiilor peisagistice poetul nu rămâne la statutul de simplu observator, ci transformă totul în nuanţată descriere a unor peisaje sufleteşti care reprezintă replici subtile adresate marelui univers din care facem cu toţii parte: „Umbrele se îndesesc, spinările lungi ale dealurilor/ se scufundă în valurile oceanului, se aude sunetul/ monoton al unei trompete solo.// (…) Pereţii albi ai căsuţelor vibrează de/ căldură, letargia mănâncă ficatul ofiţerului. Pe care-l/ transformă într-un ierbar. Uneori, unul dintre ei recită din/ Dante. Şi-ncet, în el se-adună multă moarte“ (Biografia somnului).
Aşadar, „pastelul“ pe care îl practică Debeljak este un inedit exerciţiu de menţinere a echilibrului prin intermediul căruia fiinţa umană încearcă să se integreze cât mai adecvat în marele mecanism al lumii, textul poetic e pus sub metaforicul semn al unei balanţe ce trebuie ţinută nemişcată. Nu avem de-a face nicidecum cu o scăpare de sub control a lirismului, care rămâne, în fiecare poem, perfect dozat. Căci textele acestea demonstrează excelenta funcţionare a intelectului, fiind calme, deşi calde, dacă e să amintim aici doar versuri precum: „Să supravieţuieşti la tot ce dăinuie în armonia aparentă./ Să fii zăpadă în palma caldă, ce va îngheţa de greutatea cristalelor argintii./ Să fii o literă în sanscrită. Miere de hrişcă./ Să fii mai puţin decât eternitatea şi documentele confidenţiale./ Să devii lumea macului, frunza tutunului, un ţinut pustiu./ Cuvântul pe care nimeni nu va şti să îl repete corect“.
Pe de altă parte, dacă avem în vedere textele unde se simte influenţa evenimentelor istorice, respectiv cele de meditaţie cu privire la destinul ţărilor din fosta Iugoslavie, poetul dă senzaţia că păşeşte pe drumuri presărate cu cenuşă ca printr-un peisaj interior, decorurile exterioare tind să se estompeze progresiv, entuziasmul e şi el temperat sau transformat în grimasă de durere, aşa cum stau lucrurile, de exemplu, în Elegii nordice: „În clipa asta trecătoare, în penumbra unei camere îngheţate, tunetul vine de departe, prin/ fereastra descleiată şi geamurile prăfuite, în după-amiaza asta târzie, apa din ceainic nu vrea să/ fiarbă, când peştii de-abia respiră sub gheaţă, când uneori, aproape adormit, tresari, ca şi când/ nimic din ce ai fi putut să speri n-ar mai exista,/ (…) când piatra ascuţită străpunge craniul, să-ţi amintesc, oare, în clipa asta,/ că trupul tău boţit nu va fi cu nimic diferit de conturul umbrei, arbust solitar ce se întinde pieziş/ pe pământul bătătorit la răsărit de Eden?“.
Dincolo de orice, se vede dorinţa de a găsi expresia cât mai adecvată pentru întrebările existenţiale, dar acest lucru nu se întâmplă recurgând la simplul descriptivism, ci mai cu seamă printr-o dorinţă de atingere de-a dreptul ideală a marilor adevăruri ale versului însuşi. Poetul încearcă mereu să descopere cele mai potrivite nume pentru grelele îndoieli şi interogaţii, peste toate domnind un sens profund al identificării depline cu tainele lumii. De aici, o anumită capacitate de renunţare benevolă, ca şi satisfacţia identificată într-un neaşteptat exil interior sau în retragerea în singurătate. În acest fel, spaţiul strict exterior devine teritoriu lăuntric, şi tot de aici ne dăm seama de modul aparte în care poetul tratează – şi rezolvă într-un mod neaşteptat de convingător – marea temă a timpului, simţit, nu o dată, la fel ca în lirica marilor mistici, ca o profundă rugăciune: „Iarba de pe morminte creşte mai repede decât amintirea. O plapumă/ verde acoperă glezne şi pietre. Şi răsadurile vinovăţiei depuse în ficat/ încolţesc asemenea liniştii de la sfârşitul unei cantate pentru cor. Chiar aşa:/ când poemul ăsta se va sfârşi, nimic nu va supravieţui printre versuri“ (Metamorfoza ierbii – pe o temă din Ovidiu). Gândul omenesc pare a se identifica la tot pasul cu nemărginirea, iar memoria, cu libertatea în sensul cel mai cuprinzător al termenului. Lumea însăşi pare a dobândi, prin toate aceste demersuri, un nou principiu ordonator, în care adorarea extatică ia forma unui adevărat ceremonial cosmic, la care participă toate elementele naturii: „Acolo unde ar fi trebuit să fie un stol de grauri plini de viaţă, acum/ domneşte doar pustiul aerului./ (…) În ce mă priveşte,/ trebuie să spun: mai curând decât tăcerea, mă interesează imperfecta/ pasiune a cuvântului care cheamă sămânţa pentru ca apoi să explodeze/ în floare“ (Imperfecta pasiune a cuvântului).
Atmosferă şi artă poetică
Interesant este însă că, în versurile acestui poet, totul se complică deşi rămâne aparent foarte simplu, deoarece Aleš Debeljak porneşte de la lucrurile cele mai comune, adesea chiar de la obiectele care îi umplu casa sau camera, pentru a ajunge la pura metafizică: „Sunt ani de când acele ceasornicelor de perete au încremenit./ Puii de căprioară au înţepenit în litografie. – Descrierea continuă. –/ Iar fructele dospite se urcă la cap/ un fel de nălucă zace în uşoara buimăceală./ Nu-i de mirare. Amintirea se topeşte asemenea cerii“. Toate obiectele cotidiene se văd, astfel, transformate în „obiecte“ poetice, iar opera în ansamblu devine locul predilect în care autorul său se retrage din faţa lumii, singurul spaţiu în stare să-l apere de intruziunea, adesea atât de brutală, a realului şi prozaicului. Cel mai frecvent, totul este învăluit într-o nostalgie specifică doar marilor creatori de poezie, nutrind mereu sentimentul morţii ascunse, oarecum ca la Rainer Maria Rilke, în toate lucrurile, sau, dacă nu, al trecerii inexorabile a timpului. Cititorul va avea, astfel, în faţă, un spaţiu creionat doar din linii de lumină sau umbră în care domneşte o nostalgie aproape permanentă a trecutului, în care sunt multe amintiri de-abia evocate, permanentă provocare pentru cititorul ideal.
Aleš Debeljak concepe poezia ca pe o fundamentală legătură între marele univers exterior şi fiinţa umană şi, deopotrivă, între fiinţele umane, puse sub semnul unei atracţii ce rămâne, cel mai adesea, expresia unei purităţi nu neapărat hieratice, ci pline de o căldură neobişnuită – şi cu atât mai omenească. În plus, el este şi unul din acei poeţi care se mărturisesc în vers, nedorind însă să iasă în evidenţă, de aici şi pregnanţa mesajului său, de o discreţie a expresiei rar întâlnită în peisajul liricii contemporane şi de o tensiune interioară care, probabil, mai e de găsit doar în unele din cele mai bune pagini ale lui Umberto Saba. Rezultatul va fi, dincolo de orice, o tulburătoare poezie de atmosferă, din care nu lipseşte niciodată aerul specific al Ljubljanei, oraşul de care e atât de profund legat poetul: „Am mai venit de câteva ori în anul ăsta, dacă exclud pelerinajul/ cu lumânarea obligatorie pentru toţi sfinţii, fireşte./ Am venit să mângâi iarba, care creşte în toate părţile,/ ca şi când n-ar fi a ta, ca şi când cu tine împarte/ doar greutatea pietrei de mormânt“ (Vii şi morţi. Cimitirul Ljubljana-Zale).
Pentru Debeljak, poezia nu e un scop în sine, nici nu există în mod autonom: este puntea ce uneşte fiinţele umane, elementul de unică legătură dintre acestea şi marile mistere ale universului. Pentru romantici, glasul poetului era al tuturor; pentru reprezentanţii epocii contemporane, inclusiv pentru autorul de faţă, el este vocea unui Nimeni personificat, imagine prin excelenţă a anonimatului care îl apără pe miticul Ulise. Dar „toţi“ şi „nimeni“ devin termeni echivalenţi în acest context, şi ambii sunt la fel de departe de autor şi de „eul“ său empiric. Poetul, în accepţiunea creatorului sloven, nu mai este „un mic zeu“, aşa cum dorea Huidobro, ci dispare în spatele vocii sale, o voce care îi aparţine deoarece este glasul limbii profunde, a niciunuia şi a tuturor: „Simt aproape fizic că nu-i în zadar să călăuzesc în apeductul limbii/ legămintele necunoscuţilor în delir şi sufletul şi trupul secolului“. Spaţiul unde se întrupează actul-poem este cel al împrejurărilor eterne, locul unde relativul şi absolutul fuzionează fără a dispărea. Clipa poemului e disoluţia tuturor clipelor; şi totuşi, clipa eternă a poemului este cea a timpului unic, irepetabil, istoric, iar poemul e întâmplarea privilegiată ce irumpe în absolut. Absolutul înglobează întâmplarea, unicitatea vieţii umane e dizolvată într-o infinită numărătoare, mereu în derulare; poemul devine, astfel, dublul universului, incluzând existenţa umană în marea curgere a timpului. Sau, după cum scrie Debeljak într-unul din poemele sale, „Limbajul nu se poate lua la întrecere cu liniştea./ E timpul să devin acustica liniştii, un permanent dialog mut“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper