Al Pacino, „carisma care ucide“

Un articol de MAGDA MIHĂILESCU

Veneţia 2014

„Îmi plac filmele cu happy-end, eu cred că cinematograful trebuie să aibă ceva magic“, se destăinuie, chiar în primele cadre, fermecătoarea eroină a nu mai puţin încântătoarei comedii She’s Funny That Way, cu care Peter Bogdanovich a fost selecţionat în afara competiţiei. „Ştiţi, poveştile acelea în care abia aştepţi ca Humphrey Bogart să o sărute pe Lauren Bacall“, continuă ingénue; interpretată de o surprinzătoare Imogen Poots. Aşa este, cinematograful este magic, acolo pot răsări minuni sub ochii tăi, orice fată drăguţă, fie ea şi cu o ocupaţie dubioasă, poate întâlni un regizor generos, puţin cu capul în nori, gata să-ţi asigure un statut de vedetă, într-o lume în care, în cele din urmă, trebuie să înveţi să te descurci, chiar şi lovind, la propriu. Mai ales în bărbaţii infideli şi palavragii. Nu am văzut atâţia domni care să încaseze palme cu nemiluita pe ecran, precum în acest vodevil, cu ecouri din Woody Allen. Maestra incontestabilă rămâne Jennifer Aniston, fragilă de felul ei, dar cu un pumn care trimite la podea.

Altfel, cum spuneam, cinematograful este magic. Puterile lui ar fi atât de mari, încât o admiratoare isterică a eroului din The Humbling, filmul lui Barry Levinson cu Al Pacino (tot în afara competiţiei), îi cere eroului, actor de profesie, nici mai mult, nici mai puţin, cu cel mai firesc aer din lume, să o ajute să se descotorosească de insuportabilul ei bărbat. Adică să-l omoare. „Dumneavoastrã, care aţi ucis atâţia oameni, pe scenă, în filme, de ce să vă fie greu? După atâtea focuri câte aţi tras…“ Nimic nu o poate clinti din încrederea ei în puterile artei de a fi cot la cot cu viaţa. Degeaba încearcă bătrânul actor să o aducă pe pământ: „Domnişoară, focurile acelea nu erau adevărate. Gloanţele nu erau gloanţe, erau bile… Eu doar mă prefăceam că omor. Nimic din ceea ce vedeţi în filme nu este adevărat…“ Şi totuşi, nu cumva chiar aceasta este paradigma absolută a magiei cinematografului? Transcenderea limitelor până la umilirea a ceea ce unii cred că ar fi o exclusivă vocaţie a realismului, confundat cu un terre à terre. O putem înţelege pe fanatica femeie, cu atât mai mult cu cât, în cazul de faţă, starul căruia i se adresase era interpretat de Al Pacino, probabil în cel mai impresionant rol al său, de la Insomnia încoace. Chiar aşa, cum să nu crezi că i-ar fi la îndemână să ucidă şi în viaţă, precum pe ecran? Nu părea el în Insomnia că venise pe platou după zile întregi de nesomn, încât te întrebai cum de mai poate să joace? Nu părea el, în Parfum de femeie, că îşi pierduse de-a binelea vederea? Şi aşa, am ajuns la unul dintre manipulatorii magiei, Actorul. Dar pentru asta trebuie să te cheme Al Pacino.
Ediţia din acest an a Veneţiei poate fi numită şi Festivalul lui Al Pacino. Două filme. O zi de vineri ne-am încheiat-o cu amintitul The Humbling şi dimineaţa de sâmbătă ne-am început-o cu Manglehorn, al lui David Gordon Green, acesta în competiţie. Urmat de două conferinţe de presă, la distanţă de o oră. Cred că un astfel de noroc nu se întâlneşte decât o dată într-o viaţă de critic. Într-un anumit fel, primul film ne-a pregătit pentru cel de al doilea, dacă acceptăm să ne instalăm în interiorul temei căreia am convenit să-i spunem magia. Simon Axler, actor celebru, „cu carismă ucigătoare“ (imaginat de Philip Roth, după al cărui roman a fost realizat filmul), personalitate covârşitoare, mai ales a scenei, trăieşte drama ineluctabilă a apusului de carieră. Cum să-ţi dai seama că ai ajuns la capăt, mai ales când cei din jur trag de tine, în continuare? Cum să le explici altora că ţi-ai pierdut talentul, darul („I lost the gift“), aşa cum sportivii îşi pierd energia? În singurătatea imensei sale rezidenţe, Axler întoarce pe o parte şi pe alta misterul deposedării, ca şi cum talentul ţi-ar fi fost dat în custodie pe termen limitat. Pacino joacă neputinţa tragică nu a scadenţei biologice, ci a înţelegerii acestei înstrăinări. În afara darului de a trăi ceea ce este de trăit, nu-şi vede rostul meseriei: „Am ajuns să imit până şi dorinţa“. Am subliniat cele două cuvinte pentru a ne face o idee cât de cât mai apropiată de adevărul personajului – actor, din maşinăria căruia era exclusă imitaţia, trăirea superficială. Bănim că degradarea a început mai demult, noi suntem martorii acelei seri în care Axler se machiază, în cabină, pentru a intra în scenă, repetă replici pe care le încurcă şi stă de vorbă cu el însuşi, ca şi când ar cere aprobarea altuia: „Cum a fost, mai bine?“ Dacă, după o lungă renunţare, se va întoarce să-l interpreteze pe Lear, va fi numai şi numai pentru a muri pe scenă. Pentru noi, care nu am avut şansa de a-l vedea pe Al Pacino pe o scenă-scenă, ci doar pe cele din filme (Looking for Richard, Salome), a-l privi cum se machiază, cum respiră în culise, înainte de intrare, a fost un înnoit privilegiu, actorul fiind singurul dintre somităţile generaţiei sale care a rămas credincios teatrului. Şi, dacă mai era nevoie de încă o dovadă a magiei, aceasta a venit imediat, la distanţă de mai puţin de o zi, odată cu filmul Manglehorn, în care Pacino s-a dat de trei ori peste cap şi a devenit un lăcătuş, meşter în confecţionarea cheilor şi a lacătelor, tot un însingurat, trăind din amintirea unei iubiri cu o anume Clara, care nu apare niciodată, nici în flash-back-uri. Poate nici nu mai există, dacă a existat vreodată, din moment ce toate scrisorile lui se întorc nedeschise. O singură fiinţă îi stârneşte afecţiunea, pisica Fannie, în a cărei prezenţă îl vedem cu adevărat bucuros, când felina se repede la mâncare, după o convalescenţă: „Fannie mănâncă!“ Nu de multe ori ne-a fost dat să vedem ochii lui Pacino zâmbind fără cinism, fără iminenţa dramei. În preajma oamenilor, Manglehorn este stângaci, dacă nu cumva indiferent, chiar egoist, inclusiv în relaţia cu o femeie neinspirată atunci când şi-a pus în gând să-l îmblânzească. Cu o parteneră la rândul ei minunată, Holly Hunter, actorul ne aduce iar în miezul uneia dintre acele scene greu de uitat, chiar şi în iureşul unui mare festival, când peliculele se înghit unele pe altele: femeia, umilă funcţionară la o bancă, încearcă o apropiere, i se pare că l-a prins pe Dumnezeu de un picior când lăcătuşul o invită la un cât se poate de modest restaurant. Între un zâmbet timid, dar zâmbet, şi o firavă speranţă, Ea aduce vorba despre un viitor incert. Cu nepăsarea senină a celui care a găsit un ascultător ideal pentru evocarea iubirii sale obsedante, El se întoarce cu voluptate în trecut, îi istoriseşte pe îndelete cum arăta o seară cu iubita de altădată, cum a invitat-o într-o călătorie la Florenţa unde, într-un restaurant, au rămas până nu au mai ştiut de ei, „până chelnerii au urcat scaunele pe mese“. În timp ce chipul femeii se întunecă treptat, treptat, bărbatul se pierde în nostalgia amănuntelor. Nu pare să-i regrete plecarea, din moment ce se repede la farfuria acesteia, cu mâncarea aproape neatinsă. În ultimă instanţă, ambele filme care l-au adus pe Al Pacino la Veneţia propun un personaj depresiv, cu nervii întinşi la maximum, ceea ce pare să fie chiar starea prin excelenţă a actorului. Prilej de a discuta la ambele conferinţe de presă chiar despre depresia individului contemporan: „E greu să nu fii depresiv, astăzi. Este de ajuns să te uiţi în jurul tău. Apoi, chiar neliniştea de a fi o fiinţă umană face parte din ceea ce suntem. Viaţa este aşa cum este. Dramele, succesele, insuccesele, viaţa are greutatea ei, pe care toţi o purtăm cu noi. Ni-i imaginăm pe actori ca fiind mereu binecuvântaţi să strălucească, dar nu este aşa. Nu este uşor să fii celebru, dar nici să fii un om, doar atât, nu mi se pare a fi simplu. Ştiu că faima te poate destabiliza, mai ales că am interpretat mulţi eroi depresivi, Michael Corleone era unul. Am trăit şi momente dificile, dar iubesc viaţa chiar şi atunci când îmi arată partea ei întunecată. Nu-mi place acest termen sinistru, depresie. Poate sunt şi eu depresiv, dar nu-mi dau seama (râde). Sunt un om norocos, în fapt, gândiţi-vă că am fost un băiat sărac din Bronx, atât de sărac, încât la 21 de ani, fără bani, nu-mi puteam permite o chirie de 50 de dolari. Dacă nu găseam un acoperiş la James Dean Foundation, nu aş fi putut să urmez cursurile de la Actor’Studio… Dacă, uneori, mă uit în oglindă, de fapt, în fiecare zi, chiar şi azi dimineaţă şi îmi spun că poate a venit vremea să renunţ la actorie, nu este din cauza vreunei depresii, ci a vârstei. Am 74 de ani şi sunt de atâta vreme în această profesie… Mă răzgândesc însă, vă văd pe dumneavoastră şi îmi spun că, deocamdată, avionul carierei mele încă nu a aterizat“.
Al Pacino a fost întotdeauna de o căldură nejucată cu ziariştii, poate la Veneţia mai mult decât oriunde. Amabil fără efort, atent, chiar pus pe vorbă, binevoitor chiar şi la auzul unor întrebări puerile („Vă plac pisicile?
Eu am câini, dar îmi plac şi pisicile“), uşor stânjenit când este prea lăudat („Pentru noi sunteţi Marlon Brando al generaţiei noastre“, i-a spus tânărul actor australian Chris Messina). Cred că ziariştii francezi sunt un pic invidioşi, Pacino vine mai des la Veneţia decât la Cannes şi, în mod evident, se simte bine. Îndepărtatul glas al sângelui: „Italia este patria mea. Aici mă simt acasă, mă simt în largul meu, mă simt inspirat. Festivalul are o coerenţă unică, ancorat într-un concept despre artă care este şi al meu“. Bine, bine, vor spune unii, cu atâta măreţie, de ce nu a luat Cupa Volpi pentru interpretare? Asta este altă poveste. Mă mulţumesc să reproduc cuvintele cuiva, „Al Pacino face cât o mie de festivaluri“.

Untitled-1

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper