„Adevărismul“ şi „goya“

Un articol de PETER DAN

Comedianul si comentatorul politic Steven Colbert este creditat cu inventarea cuvântului „thruthiness“ definit drept „însuşirea de a prefera concepte sau fapte pe care le dorim adevărate conceptelor şi faptelor pe care le ştim a fi adevărate“ (American Dialect Society, January 2006). Echivalentul în limba Românã ar fi „adevărism“; fenomenul definit mai sus este foarte util pentru că prevalenţa lui oferă o oportunitate de a analiza tranziţia de la societatea totalitară la cea posttotalitară dintr-o perspectivă inedită.
Rezultatele recente ale studiilor neuropsihologice de vizualizare a creierului (neuroimaging) sugerează o bază funcţională pentru adevărism: confruntaţi cu informaţii politice care contravin convingerilor proprii, subiecţii activează reţele cerebrale dedicate reglementării emoţiilor şi rezolvării conflictelor, şi nu pe cele dedicate raţionamentului logic. „În esenţă, se pare că aderenţii unui punct specific de vedere rotesc caleidoscopul cognitiv pânã ajung la concluzia dorită şi sunt recompensaţi masiv prin eliminarea stărilor emoţionale negative şi activarea celor pozitive“ (Westen). Cu alte cuvinte, creierul tinde să favorizeze şi să recompenseze autoconsistenţa şi să evite disonanţa cognitivă. Adevărismul are prin definiţie o valenţă emoţională pozitivă mai semnificativă decât adevărul; în consecinţă restructurarea cognitivă a evenimentelor consistentă cu adevărismul este răsplătită. Specialiştii în psihologia morală Haidt şi Schreiber au ajuns la concluzii similare: subiecţii prezentaţi cu informaţii care le contrazic convingerile nu încearcă o rezolvare prin raţionament, ci deconstruiesc şi reconstruiesc evenimentele astfel încât să se potrivească cu convingerile lor ideologice profunde pentru a genera recompensa maximă.
Când este confruntat cu o situaţie nouă, creierul o evaluează din perspective multiple: pericol, satisfacerea nevoilor, semnificaţie socială etc. şi generează planuri de acţiune care trebuie să fie concordante cu normele morale interiorizate şi consistente cu acţiuni anterioare. Avem o nevoie atât de puternică să găsim o explicaţie raţională pentru comportamentul nostru, încât, după cum a demonstrat neuropsihologul Gazzaniga, în absenţa unei explicaţii creierul generează o explicaţie fictivă. Gazzaniga a propus existenţa unei structuri în cortex pe care a numit-o „interpretul“, a cărei funcţie este de a supraveghea comportamentul şi de a furniza o explicaţie raţională, dacă este posibil. În acest context, cerinţa ca explicaţia comportamentului să aibă noimă înseamnă că trebuie să corespundă unor criterii raţionale şi normelor morale interiorizate. Pe de altă parte, psihologul Daniel Kahneman consideră că creierul este o maşină de verificare a ipotezelor: bazat pe evaluarea situaţiei, creierul prezice deznodăminte diferite, selectează unul şi-l testează prin implementarea în comportament. Adevărismul distorsionează ipotezele generate pentru că înlocuieşte evaluarea reală a situaţiei cu un narativ predeterminat şi distorsionează interpretarea situaţiei datorită nevoii de coerenţă internă. Procesul, numit de Haidt „amăgirea raţionalităţii“, păstrează o aparenţă raţională, dar facilitează ignorarea ei şi selectarea unor soluţii satisfăcătoare din punct de vedere emoţional.
Goya este un cuvânt Urdu de origine persană care poate însemna (depinzând de context) „suspendarea neîncrederii datorită unei povestiri bune“ şi reprezintă reacţia care facilitează acceptarea adevărismului. Adevărismul şi goya formează componenta cognitivă şi respectiv ludică a unui cuplu dinamic care duce la un cerc vicios: pentru că adevărismul constituie un narativ mai „bun“ decât adevărul, discernământul este suspendat. O dată acceptat, adevărismul distorsionează percepţia realităţii sociale într-o manieră consistentă cu el însuşi şi este reîntărit.
Atât societatea totalitară, cât şi cea posttotalitară au dus la înlocuirea extensivă a adevărului cu adevărismul. La nivelul individual şi al grupului restrâns acest proces a constat în crearea unor naraţiuni alternative ale vieţii (life narratives) care prezintă individul într-o lumina pozitivă şi care îi justifică acţiunile. Naraţiunile sunt folosite în situaţiile variate pentru care au fost concepute şi pot fi contradictorii; conflictul este rezolvat recurgând la „gândirea dublă“ a lui Orwell. De exemplu, acelaşi individ poate avea o naraţiune care-l prezintă drept turnător zelos şi membru de partid convins sau informator şovăitor care a făcut-o sub presiunea ameninţărilor la care era supus. Mecanismul psihologic prin care acceptăm adevărismul drept valid este autoamăgirea, un proces complex de distorsionare a realităţii considerat de Arendt drept o „precondiţie necesară supravieţuirii în totalitarism“. Societăţile totalitare sunt bazate pe neadevăruri fondatoare („lebenslüge“ în germană) a căror acceptare necesită utilizarea decepţiei şi a autoamăgirii din partea cetăţenilor. Spre deosebire de adevărism, minciunea esenţială este impusă prin forţă. Ierarhia strategiilor de supravieţuire, de la stop-crima orwelliană la ketman a fost descrisă succint de Augustin Buzura: „Prima lege a supravieţuirii: să nu gândeşti; iar dacă totuşi nu te poţi abţine, atunci obişnuieşte-te să taci; şi dacă ţi-e imposibil să taci, nu-ţi mai rămâne decât ultima şansă, să spui invers decât ai gândit!“
Adaptarea la societatea totalitară creează o zonă cenuşie în care valorile tradiţionale sunt distorsionate. De exemplu, ketman-ul lui Czeslaw Milosz îţi permite să afirmi cu îndârjire ceea ce nu crezi, iar „gândirea dublă“ a lui Orwell presupune că eşti capabil de a concepe în acelaşi timp o idee şi opusul ei şi de a folosi versiunea care te avantajează. Veridicitatea ideii respective este irelevantă. „Dedublarea psihică“ a lui Lifton îţi permite să menţii registre morale separate pentru munca de torţionar şi pentru viaţa de acasă; superioritatea morală a unui registru asupra celuilalt nu intră în consideraţie. Un rafinament final este cel descris de Marius Oprea, abilitatea omului de tip nou de a „mima abil, în funcţie de instanţa la care se raportează, atât conformismul, cât şi subversivitatea“.
Societatea posttotalitară nu este fondată pe neadevăruri impuse, ci pe un adevărism consensual privitor la participarea activă sau pasivă a majorităţii populaţiei în societatea totalitară precedentă. Mecanismul de formare a fost descris de Ţvetan Todorov: Spre deosebire de memoria istorică, memoria colectivă este un „discurs, care are loc în spaţiul public“ şi este influenţat de imaginea publică pe care societatea vrea să o promoveze. Cu alte cuvinte, memoria colectivă este o meta-autoamăgire, rezultatul unei negocieri într-un spaţiu public structurat de factori cultural-istorici, psihologici şi sociali. Considerat din această perspectivă, adevărismul constă în înlocuirea memoriei istorice cu memoria colectivă. Acţiunile care contrazic memoria colectivă sunt întâmpinate cu ostilitate pentru că ameninţă strategiile şi convenţiile prin care majoritatea îşi menţine imaginea despre sine. La nivel individual, acest adevărism consensual ia deseori forma dizidenţei post factum. „Opoziţia prin cultură“ este un exemplu bun.
Mitul fondator al societăţii totalitare comuniste, respectiv o societate egalitară în care nimeni nu duce lipsă de nimic, şi corolarul ei, numit de Kundera „kitsch-ul stângist“ al Marelui Marş, viziunea roză a omenirii mergând mână în mână către un viitor comun, au avut şi încă deţin o putere de atracţie considerabilă. Conform lui Michael Shafir (comunicare personală), un mit nu poate fi înlocuit decât cu alt mit. Sunt de acord, cu următorul proviso: societatea nu trebuie necesarmente întemeiată pe un mit. De fapt societăţile deschise, bazate pe primordialitatea drepturilor individuale asupra celor colective, nu sunt fondate pe mituri, ci pe principii morale, ca de exemplu dreptul inalienabil la libertate. Din nefericire, societatea posttotalitară în România (şi nu numai) încearcă să înlocuiască mitul totalitar cu adevărism, o tentativă sortită eşecului, pentru că adevărismul este incapabil să se substituie lebenslüge-ului fondator al statului totalitar comunist.
Goya care acompaniază făurirea adevărismului consensual posttotalitar este datorată faptului că absolvă majoritatea populaţiei de culpabilitatea împărtăşită pentru participarea în statul totalitar, ba chiar acordă multora statutul de dizident post factum. De fapt, adevărismul permite oricui să-şi autodefinească rolul jucat sub comunism din moment ce orice persoană confruntată cu faptul că pe vremuri bătea toba mare poate să pretindă că utiliza strategia ketman şi că adevăratele ei sentimente erau exact opusul celor aparente.
Folosirea extensivă a adevărismului, participarea în minciuna colectivă are efecte corozive multiple: subminează valorile morale, pune premiu pe corupţia şi necinstea care trec drept „a fi descurcăreţ“, pe ostentaţie şi mitocănie, contribuie la vulgarizarea culturii şi a limbajului. Punctul final al acestei devoluţii este o cultură bazată pe „poshlost“-ul lui Nabokov: nu numai vulgaritate evidentă, „dar şi ceea ce este de o frumuseţe falsă, de o importanţă falsă, de o isteţime şi o atractivitate false“. Pe deasupra, pentru că nu poate înlocui kitsch-ul stângist, adevărismul creează o nostalgie prost înţeleasă pentru vremuri mai puţin complicate şi încurajează inventarea unui trecut mitic al cărui rol este să compenseze pentru micimea prezentului. Am putea face o distincţie între adevărismul benign şi cel malign bazată pe gradul de distorsiune a realităţii şi pe generativitate: abilitatea de a da naştere altor distorsiuni care sunt ulterior încorporate în adevărismul original. Nu trece săptămână în care să nu primesc un e-mail protocronist, preaslăvind rolul dacilor în istorie. Ei au fost ctitorii culturii mondiale, au creat creştinismul, au inventat scrisul, limba latină, brăţări de aur cu puteri neînţelese de ştiinţă până în ziua de azi şi pâinea cu unt. Adevărata Romă era la Roman, Traian era un dac întors la obârşie etc. Aceste încercări, de altfel destul de stângace, de a crea un trecut mitic nu reuşesc să concureze cu kitsch-ul stângist, dar generează în mod necesar teorii despre conspiraţia antiromânească responsabilă pentru căderea de pe asemenea culmi. Primesc cel puţin un e-mail pe săptămână şi de genul acesta, iar ţapii ispăşitori sunt în general cei tradiţionali: evreii, romii, ungurii cu diverşii lor aliaţi etc. Nefiind mulţumiţi să doboare România de pe culmi, ei încearcă acum să o dezmembreze. Un efect secundar este distragerea atenţiei de la decăderea societăţii civile şi de la corupţia care permează totul. De fapt, tatăl meu, Stelian Popescu, susţine că în România nu există corupţie. Pentru a fi corupt trebuie să fi fost o dată cinstit, o condiţie pe care covârşitoarea majoritate a cleptocraţiei oligarhice nu o îndeplineşte. Jaful la drumul mare, furtul pe faţă nu constituie corupţie.
Reintegrate în adevărismul original, aceste teorii îi cresc malignitatea şi generează sentimente de îndreptăţire nejustificată, xenofobie, descurajare şi cinism. După cum scrie Arendt (1973): „la această aversiune… faţă de varianta oficială a istoriei, la convingerea că istoria – care a fost oricum falsificată – ar putea fi terenul de joacă al unor descreieraţi, se adaugă îngrozitoarea, descurajanta fascinaţie a posibilităţii ca minciuni de proporţii şi neadevăruri monstruoase ar putea fi stabilite definitiv ca realităţi indiscutabile, că omul îşi poate schimba trecutul după bunul plac şi că diferenţa dintre adevăr şi minciună n-ar mai ţine de obiectivitate, ci ar deveni o simplă chestiune de putere şi abilitate, de oprimare şi eternă repetiţie“.

Soluţia pe care am susţinut-o în repetate rânduri este terapia: analizarea şi acceptarea trecutului totalitar şi integrarea lui în modul în care ne vedem pe noi înşine şi rolul nostru în lume. Norman Manea întreba retoric: „Nu este oare onestitatea pânã la urmă duşmanul de moarte al totalitarismului?“ Completarea procesului terapeutic este singura garanţie a autenticităţii memoriei şi face posibilă înlocuirea adevărismului cu adevărul. În cuvintele lui Havel: „Câtă vreme o minciună vie nu e confruntată cu adevărul viu, perspectiva necesară pentru a demasca neadevărul lipseşte“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper