Ad usum Delphini. Istorii brâncoveneşti pe înţelesul copiilor

Un articol de CRISTINA BOGDAN

Era firesc ca la împlinirea a trei veacuri de la moartea martirică a voievodului Constantin Brâncoveanu (alături de fiii lui şi de sfetnicul de taină Ianache Văcărescu), spaţiul cultural românesc să-i evoce figura şi să-i lumineze destinul măreţ şi tragic deopotrivă. De la expoziţia şi conferinţele găzduite de Muzeul Naţional de Artă al României până la evenimentele organizate de Centrul Cultural Mogoşoaia, de la paginile din numărul special pe luna iunie al revistei Historia până la reportajele din Formula As, intelighenţia românească de diverse orientări s-a străduit să onoreze memoria domnitorului şi să aducă în prim plan aspecte mai puţin cunoscute ale sfârşitului dramatic al celui supranumit „Prinţul aurului“. Toate acestea însă se adresau unui public matur, familiarizat întrucâtva cu cotloanele întortocheate ale epocilor trecute.
Un tânăr istoric de artă, obişnuit să depene poveşti pentru proprii copii, a avut ideea de a crea o carte despre Palatul Mogoşoaia (şi, implicit, despre viaţa şi arta din vremea Brâncovenilor) pe înţelesul celor mici. Şi pentru a coborî mai lesne în lumea lor, le-a oferit doi ghizi care să-i călăuzească pe aleile parcului, prin încăperile bisericuţei-paraclis sau ale conacului cu dublu chip, prin cuhnie, pivniţă sau gheţărie, prin grădini, sere sau pe marginea lacului. Adriana Scripcariu se retrage cu smerenie de autor medieval în spatele celor doi prinţi – Ştefan (moştenitorul palatului) şi Ancuţa Brâncoveanu –, invitându-i să-şi aducă în pagină emoţiile, nostalgiile, bucuriile şi tristeţile de odinioară. Oralitatea cărţii are astfel de câştigat, ea pare transcrisă urmând firul istorisirilor ţesute meşteşugit din amintirile celor doi tineri principi şi completate cu explicaţiile oferite de leul bătrân de mai bine de trei sute de ani, „căpetenia tuturor animalelor de piatră de la Palat“. Vocile sunt delimitate grafic, prin coloritul textului: negru pentru povestitorul contemporan, maro pentru personajele coborâte din tabloul votiv de la mânăstirea Hurezi şi pentru leul ce străjuieşte ieşirea palatului dinspre lac.
Ca într-un joc de copii ce rătăcesc prin încăperi tainice, Ştefan şi Ancuţa îşi poartă cititorii pe treptele creşterii şi descreşterii unor familii boiereşti (Brâncoveanu şi Bibescu), prin ungherele paraclisului „din pajişte“ (în care ridică pânza timpului de pe câte un chip de sfânt mai puţin cunoscut, de pildă Eufrosin bucătarul, sau luminează discret o scenă enigmatică, precum parabola inorogului, decupată din romanul popular Varlaam şi Ioasaf) sau prin odăile palatului de cărămidă sângerie, restaurat cu migală şi fineţe de arhitectul G.M. Cantacuzino, la rugămintea prinţesei Martha Bibescu. În sonorităţi de basm, autoarea reînvie vremurile ruinării şi bucuria redescoperirii acestei bijuterii arhitectonice: „După sfârşitul dureros al domniei Brâncovenilor, palatul lor drag de lângă Bucureşti a început o luptă grea. Un balaur cu mai multe capete s-a năspustit asupra lui, pârjolind frumuseţea interioarelor şi muşcând sălbatic din ziduri. Fiecare limbă veninoasă purta un nume: timpul, barbaria, nepăsarea, uitarea. Arar câte un cavaler s-a mai împotrivit lighioanei. Un lucru de mirare s-a întâmplat însă: balaurul a fost învins, după douã sute de ani, de o prinţesă! Pentru fiecare limbă înveninată, ea a avut câte o sabie: răbdarea, dragostea de frumos, grija şi statornicia“ (p. 72)
Deşi cuprinde numeroase informaţii de natură istorică, arhitecturală sau iconografică, capabile să îndepărteze de la lectură un public tânăr şi neiniţiat, volumul Adrianei Scripcariu se parcurge uşor, iar la final rămâi uimit de diversitatea lucrurilor aflate. Din loc în loc paginile includ secvenţe de glosar, în care termeni din felurite registre religioase sau culturale îşi limpezesc înţelesurile. Denumiri ale unor realităţi astăzi dispărute (ispravnic, stolnic) se alătură unor cuvinte ieşite din uz (nepristan, ohabnică) sau unor forme lingvistice învechite (spăşenie, făţărie), în încercarea (reuşită!) de a demonstra că trecutul poate fi parcurs şi desluşit dacă eşti înarmat cu instrumentele potrivite.
Cu toate acestea nu există nimic greoi în expunerea vioaie a faptelor sau în descrierile succinte ale obiectelor şi nici un abur de plictiseală nu-l învăluie pe cititor atunci când străbate volutele secolelor pe care le-a înfruntat palatul. Autoarea nu-i nedreptăţeşte nici pe iubitorii de frumos din prezent, care au dăruit un suflu nou elegantei clădiri, prin colecţiile de artă oferite. Actorul şi regizorul Dan Nasta, împreună cu soţia sa, Liana, au înveşmântat sălile cu covoare şi scoarţe olteneşti, piese de mobilier, icoane, tablouri şi hărţi, ca şi cum viaţa s-ar fi reîntors pe făgaşul ei firesc şi fiecare generaţie de locuitori ai clădirii ar fi lăsat o urmă palpabilă a trecerii prin istoria palatului.
Cadrul natural în care a fost ridicat monumentul oferă la rându-i destule piste de exploatat, ca o mărturie că o zi petrecută pe malul lacului Mogoşoaia poate fi asimilată şi unei lecţii de botanică şi zoologie. Fragmentul selectat din rândurile prinţesei Martha Bibescu evocă bogăţia şi diversitatea de sunete, miresme şi culori, care răscolesc simţurile vizitatorului primăvara: „Iată-mă ajunsă în regatul broaştelor, al privighetorilor şi al lişiţelor, unde primăvara îşi organizează marea sa expoziţie de alb… Dracila este în floare, porumbarii sunt în floare, cireşii sălbatici de asemenea, la fel şi toate livezile. Ninge la soare cu fiecare adiere de vânt, iar fluturele care trece pare o floare care-şi cunoaşte drumul. Pe terasă… e o simfonie fără sfârşit a întregii orchestre a primăverii, care se schimbă odată cu orele şi nu încetează niciodată, nici ziua, nici noaptea. Cor antic al broaştelor, cântec de grangur, cântec de mierlă, tril de graur, sunet repetat al cucului, ciori în depărtare, porumbei sălbatici care suspină şi soloul lunar al privighetorii“ (p. 88).
Scriitura Adrianei Scripcariu este simplă, clară şi bine articulată, ea configurează cadrul general al situaţiilor, dar nu uită nici de puterea de rodire a detaliilor semnificative. Trecutul este convertit în poveste şi desfăşurat sub privirile cititorului cu ajutorul fotografiilor de foarte bună calitate, semnate de George Dumitriu. Pe lângă acestea, răsar neaşteptat din albul filelor, înconjurate de aura inocenţei, desenele copiilor familiei Scripcariu. Ioan, Tecla, Maria şi Teodora se întâlnesc astfel, în paginile cărţii, cu odraslele princiare ale lui Constantin şi ale Doamnei Marica şi comunică nevăzut, într-un dialog care suspendă ireversibilitatea timpului.
Armonia dintre text şi imagini se datorează viziunii grafice a lui Alexandru Şchiopu şi a Cristinei Sabău, colaboratori ai Adrianei Scripcariu şi la manualul de patrimoniu cultural destinat elevilor din judeţul Braşov (2013).
Scrisă ca un ghid pentru copii, dar putându-i bucura în mod egal şi pe părinţii lor, cartea păstrează în substanţa ei ceva din cadenţa scrierilor parenetice. În ea respiră o învăţătură actuală despre lucruri de demult, ad usum Delphini.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper