Un veac de la declanşarea Primului Război Mondial

Un articol de Damian Hurezeanu

 

Declanşarea Primului Război Mondial are alura unui eveniment care coboară parcă din rivalităţile dinastice ale Evului Mediu, dar care dezlănţuia o confruntare dramatică de cea mai largă anvergură cunoscută până atunci în evoluţia lumii moderne.

S-a înfipt ca o bardă în trunchiul istoriei moderne, a angajat energiile popoarelor europene în frunte cu marile sale unităţi politico-statale, a solicitat participarea altor state şi popoare extraeuropene şi s-a stins în contextul angajării la război, de partea Antantei, a Statelor Unite ale Americii.
O fi premonitoriu acest act? Ar trebui să descifrăm în el mai mult decât ne spune dimensiunea angajării atunci, în epocă?
De domeniul indiscutabilului rămâne faptul că declanşarea războiului de către Austro-Ungaria, prin ultimatumul dat Serbiei la 20 iulie 1914 şi apoi prin declaraţia de război adresată acesteia la 28 iulie, a fost o stupiditate.
Sigur, cercurile dominante austriece în cap cu împăratul Franz Iosif au fost stupefiate înaintea unui asemenea asasinat, făptuit, este drept, nu de o grupare de oameni maturi, bine înarmată şi pregătită, ci de o mână de tineri exaltaţi susţinuţi probabil de o organizaţie matură şi însufleţită de valul popular de simpatie din Serbia.
Dar faptul era consumat odată cu împlinirea lui. Au mai avut loc şi anterior asemenea atentate. Austro-Ungaria abia anexase definitiv Bosnia, după ce o stăpânise pe temeiul unui statut ambiguu încă din 1877.
Spun că ultimatumul lansat de Austro-Ungaria a fost o provocare stupidă din orice unghi l-am privi. În primul rând, Imperiul Austro-Ungar era o putere subsumată Germaniei. Avea o populaţie de 48 de milioane de locuitori, dintre care 20 de milioane reveneau Ungariei.
Imperiul se confrunta cu o problemă naţională care bântuia atât componenta ungară, cât şi cea austriacă. De altfel, conducătorii politici ai Ungariei erau rezervaţi faţă de hotărârea luată de Curtea de la Viena.
Să presupunem că, dincolo de cele petrecute, conflictul sârbo-austriac s-ar fi mărginit exclusiv la spaţiul dat. Atunci, în cazul anexiunii Serbiei, Imperiul Austro-Ungar ar fi dobândit un adversar lăuntric în plus. Îi mai trebuia imperiului un astfel de adversar, în condiţiile în care acesta se afla şi aşa în fierbere, atât în cuprinsul Austriei, cât şi al Ungariei, cele două componente ale lui? Las faptul că Ungaria însăşi afişa frustări la adresa Imperiului, recte a conducerii supreme de la Viena. Se invoca, de pildă, insatisfacţia pentru faptul că limba de comunicare în armată era exclusiv cea germană. Atât ar mai fi trebuit! Să se renunţe şi la o singură limbă, şi la o comandă unică…
De altfel, în domeniul politicii externe Imperiul a folosit nu doar miniştri de provenienţă austriacă, ci şi ungară. Poate cel mai însemnat a fost Andrássy Gyula (1823-1890), care a deţinut portofoliul Afacerilor Externe între 1871 şi 1879.
Un contemporan a caracterizat sugestiv politica de opoziţie a Ungariei faţă de guvernarea centrală de la Viena: aceasta întindea spectaculos coarda nemulţumirii, dar avea grijă să nu se rupă niciodată.
Marile Puteri, în special cele două grupări politico-militare, Tripla Alianţă, care însemna, de fapt, doar o dublă alianţă – Germania şi Austro-Ungaria (deşi includea şi Italia), de o parte, şi Tripla Înţelegere (Antanta) – Franţa, Anglia şi Rusia, de partea cealaltă.
România intrase din 1883, cum ştim, în Tripla Alianţă. Anumite interese vizând în special securitatea ţării faţă de o eventuală ameninţare dinspre Răsărit (Rusia), ca şi înclinarea monarhului Carol I spre această Alianţă (el era doar un Hohenzollern) au înrâurit politica externă a României în această direcţie.
Între timp, însă, simpatiile românilor pentru Franţa deveniseră tot mai evidente.
În august 1914 monarhul a convocat la Sinaia un Consiliu de Coroană, la care au participat membrii guvernului (prim-ministru era liberalul Ion I. C. Brătianu) şi câţiva lideri ai partidelor politice din epocă.
Carol I era sigur că propunerea lui (de a participa la război alături de Germania şi Austro-Ungaria) va fi acceptată şi votată. Rezultatul Consiliului i s-a părut uluitor: propunerea a fost susţinută doar de Petre P. Carp, bătrânul conservator cu constante simpatii progermane. Dincolo de conspiraţiile sale vizând asumarea sarcinii de aliat, P. P. Carp a proiectat războiul în orizontul confruntării dintre slavism şi germanism. Pentru Carp era evident, ca de altfel şi pentru democrat-liberalul Constantin Stere, că românii trebuie să opteze pentru ideea germană şi germanism.
Guvernul era dator, însă, să judece pragmatic. I. I. C. Brătianu ştia că ţara este nepregătită pentru război, că opţiunea populară se îndreaptă către Transilvania. Preţuia Basarabia, însă reprezentarea condiţiei acestei provincii se estompase cu timpul; slăbiseră legăturile cu aceasta, atât cele materiale, cât şi cele de ordin spiritual. Integrarea Basarabiei însemna un proces îndelungat de despuiere a straturilor produse de ocupaţia imperială rusă, în vreme ce Transilvania îşi multiplicase contactele economice, dar, mai ales, deveniseră o permanenţă cele spirituale şi sufleteşti.
În plan politic s-a petrecut ceea ce regele Carol I nu se aştepta nicicum: guvernul a respins propunerea intrării în război alături de Germania şi Austro-Ungaria.
Un martor ocular, ministrul Învăţământului, I. G. Duca, având atunci doar 35 de ani, prezintă în amintirile sale desfăşurarea situaţiei, tensiunea solemnă şi gravă a momentului, dar mai ales sentimentul prăbuşirii pe care l-a încercat atunci bătrânul rege (avea 75 de ani). Peste o lună regele se va stinge din viaţă. Destinul a ales calea cuvenită. Regelui i-ar fi fost greu să accepte o opţiune în care nu se regăsea, iar el, ca om, nu era persoana înclinată să accepte toate mutaţiile şi toate versatilităţile.
I-a luat locul nepotul său Ferdinand, alături de regina Maria. Nici noul rege nu era un entuziast al opţiunii antantofile. şi-a pus însă nădejdea în alegerea lui I. I. C. Brătianu şi a lui Take Ionescu. Acesta din urmă era înzestrat, negreşit, cu darul premoniţiei. A făcut o excepţională radiografie a transformărilor pe care le va antrena războiul, printre care şi aceea că va antrena „o cascadă de tronuri“, iar lumea va dobândi o nouă înfăţişare.
Într-adevăr, primul dintre monarhii căzuţi a fost chiar regele nostru, Carol I. Noroc că nu s-a stins în vuietul unor transformări produse de război. I-a urmat Franz Iosif, împăratul Austriei din 1848, iar din 1867 al Austro-Ungariei. N-a asistat la prăbuşirea Imperiului, dar a presimţit prăbuşirea. A venit rândul ţarului Nicolae al II-lea, autocratul Rusiei, detronat la 1917 şi mort de glonte împreună cu toată familia în casa Ipatievici, aflată nu departe de Ekaterinburg (1918). În sfârşit, în noiembrie 1918, a abdicat de pe tron Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei, care avea să se stingă târziu, în 1941, în exilul lui din Olanda…
Sic transit gloria mundi!
* * *
România avea să intre în război abia în august 1916. Guvernul Brătianu a căutat să pregătească armata pentru marea încercare. Eforturile au fost însă departe de a înlătura insuficienţele structurale ale economiei – lipsită de arsenalul modern tehnico-economic –, precum şi carenţele în ce priveşte nivelul de pregătire a armatei în acord cu cerinţele de instruire şi de abordare tehnică şi strategică proprii fenomenului modern al acţiunii militare.
Cu acest prilej este necesar să subliniem următoarea idee: oricâte eforturi şi preocupări ar fi depus România în vederea dezlănţuirii acţiunilor militare, ea nu putea atinge nivelul ţărilor dezvoltate sub raport tehnic şi economic, întrucât nu dispunea de condiţii globale comparabile cu ale ţărilor dezvoltate.
După cum au probat evenimentele războiului, României i-a lipsit în special artileria grea, arma esenţială în cursul Primului Război Mondial.
De aici, retragerea accelerată din zonele cucerite de peste munţi, apoi degringolada survenită pe întinderea câmpiei muntene, spargerea frontului prin câteva făgaşe de la Jiu la Bucureşti, părăsirea precipitată a capitalei şi intrarea trupelor germane în aceasta la 6 decembrie 1916.
Războiul nu se terminase însă; România mai rămăsese cu aproape jumătate din teritoriul ei. La Iaşi s-a reconstruit un nou guvern, condus tot de I. I. C. Brătianu, dar cooperând şi cu aripa conservatoare, al cărei lider era Take Ionescu.
Tatăl meu a fost pe front în această vreme. Erau multe unităţi în partea apuseană a frontului, a aşa-zisei Armata I-a. Era învăţător, cu gradul de elev plutonier, şi comunica în permanenţă cu soldaţii aflaţi în unitatea lui. Printre ei se afla şi un ţigan. La un moment dat, descumpănit ca tot corpul militar care ţinuse de generalul Dragalina, tata a intrat în vorbă cu Marin ţiganul: „Măi, Marine, vin ăştia peste noi de nu ne mai putem opri“, a spus tata. La care Marin i-a răspuns: „Au scule, bre“. Un răspuns relevant, pe care tatăl meu l-a ţinut minte toată viaţa.
Retras la Iaşi, guvernul şi parlamentul şi-au limpezit parcă problemele şi condiţia ţării a devenit mai clară decât o făcuseră toate deceniile de după reformele lui Cuza. Au revenit la problema agrară şi la adoptarea unei reforme într-o dimensiune mult mai radicală decât o făcuseră după răscoala din 1907. Au dezbătut problemele reformei politice electorale în termeni efectivi moderni, deşi avea să mai treacă încă o vreme până la adoptarea ei, la afirmarea unor formaţii politice noi, la prăbuşirea Partidului Conservator ca purtător al exclusivismului moşieresc.
Atât pe teritoriul liber, cât şi pe cel aflat sub ocupaţie germană, condiţia social-economică a maselor a fost neobişnuit de grea. A făcut ravagii tifosul exantematic, iar în oraşele libere, în special în Iaşi, spitalele gemeau de bolnavii de tifos, cât şi de răniţii evacuaţi de pe front.
S-a distins în această acţiune dr. profesor Cantacuzino. Regina Maria a venit şi ea la căpătâiul răniţilor, i-a alinat cu o vorbă de încurajare. Regina întruchipa, pentru ţăranii soldaţi, ideea de stăpân suprem al ţării, al entităţii politico-statale româneşti.
Între cuvântările-apel rostite către popor în Parlamentul anului 1917 se înalţă neasemuita chemare a lui Nicolae Iorga. Din caierul încercărilor prin care a trecut poporul român – se adresa contemporanilor săi Nicolae Iorga – s-a tras firul de aur al unei istorii care poartă cu sine tăria de a rezista acestora. Prezentul impunea, poate mai mult ca oricând – adăuga învăţatul – ca România şi toţi fiii ei să fie la înălţimea noii încercări purificatoare.
Anul 1917 a marcat un proces de consolidare a tuturor parametrilor de acţiune, de comportament şi de asumare a sarcinilor războiului. Armata germană spera să tranşeze situaţia de pe frontul românesc şi, eventual, să realizeze o străpungere în sud-est spre teritoriul Rusiei. Armata română s-a reorganizat însă în prima jumătate a acestui an. Şi-a mărit efectivele (ajungând la peste 400.000 de militari combatanţi), şi-a cristalizat dispunerea în două armate şi a parcurs un proces de instruire şi de înarmare cu armament modern.
În acest proces de refacere, de instruire şi de organizare s-a implicat activ misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. A rămas celebră şi nu prea măgulitoare observaţia acestuia cu privire la starea armatei române la venirea lui în ţară: „Sunteţi admirabil dezorganizaţi“. Transformarea potenţialului armatei s-a produs în numai câteva luni – februarie-iunie 1917.
În acest răstimp s-au primit şi masive ajutoare în armament din Franţa şi Anglia: aproape 2.000 de mitraliere, 2.800 de puşti-mitraliere, 92 de tunuri grele, 49 de obuziere grele, 130 de mortiere, aproximativ 50 de avioane de cercetare şi de luptă (vezi România în Primul Război Mondial, Bucureşti, Editura Militară, 1979, p. 272-273.) În acţiunile militare de pe frontul românesc a participat şi armata rusă. Până spre lunile iulie-august 1917 implicarea ei a fost masivă.
Iată, prin urmare, că în bătăliile din vara anului 1917 la Mărăşti şi Mărăşeşti armata germană s-a izbit de zidul de apărare al celor două armate române, una condusă de generalul Alexandru Averescu, cealaltă, de Eremia Grigorescu. Frontul n-a mai putut fi străpuns de trupele lui Mackensen.
Am putea spune că în vara anului 1917 s-a petrecut o mutaţie în realitatea militară pe frontul românesc.
Istoriografia străină e pornită să minimalizeze contribuţia României în efortul militar comun franco-anglo-rus.
Într-o Istorie ilustrată a Primului Război Mondial întocmită de Antonella Astori şi Patrizia Salvador, publicată şi în română la Editura RAO, în 2005, se scrie: „Pe 27 august 1916 România intră în război împotriva Puterilor Centrale. Este o hotărâre catastrofală pentru ţară şi pentru Antantă. Falkenhayn scoate din joc noul aliat în doar câteva luni“ (p. 97).
Ei bine, nici chiar aşa!
* * *
Primul Război Mondial cheamă la evocări pe care nu le găsesc de prim-plan, cum ar fi măiestria militară, rafinarea artei războiului, nevoia de a înfăţişa un eveniment de dimensiune efectiv mondială. Din el se desprind însă învăţăminte şi concluzii pe care le consider mai importante:
1. Am arătat stupiditatea motivaţiei declanşării lui. Este clar (după mine) că atentatul de la Sarajevo nu justifica declanşarea unui război care a prins în chingile lui spuma lumii civilizate.
2. Războiul a propulsat un fel de monitor al lumii (anume S.U.A.), care ajungea şi altfel, cred, la acest statut, dar mai încet şi cu o participare mai masivă la „viaţa lumii“ decât a fost implicarea din 1918. Poate că nu a fost „în regulă“ chiar pentru beneficiarul conjuncturii anilor 1917-1918, întrucât a indus înclinarea în a crede că roadele istoriei se pot culege uşor.
3. Războiul a dezvăluit carenţele structurale ale Imperiului Ţarist, intrat în faza modernă a evoluţiei sale, dar fiind marcat de două neajunsuri istorice interferente. Anume: ţarismul a ţinut la dominaţia autocratismului său într-o vreme în care era nevoie de o amplă renaştere în constituirea structurii politice a Rusiei. La rândul ei, burghezia rusă, „clasa de mijloc“, cum se mai spune, nu a mers pe linia unei confruntări directe cu absolutismul ţarist, ci s-a acomodat cu acesta, bucurându-se de unele avantaje de ordin material pe care le obţinea prin acest soi de colaborare.
Burghezia rusă s-a arătat şovăitoare, lipsită de energia şi de hotărârea rupturii. Pe acest teren a apărut mişcarea socialistă intransigentă condusă de Lenin, care a acţionat hotărât în contextul degringoladei generate de criza provocată de război, de imaturitatea clasei mijlocii, de frustrările pe care le încercau masele muncitoreşti din mediile urbane şi de spiritul de revoltă şi de nemulţumire propriu lumii rurale ruse de secole întregi.
Fenomenul a fost sesizat şi expus cu sclipiri de maestru de I. G. Duca în incomparabilele sale articole de analiză a vieţii internaţionale, la rubrica Politica externă din Universul.
4. Războiul s-a soldat cu un Tratat de pace trufaş din partea câştigătorilor, umilitor şi greu de acceptat de partea celor învinşi. În special Germania a privit condiţiile păcii umilitoare şi neacceptabile. Sigur, Austro-Ungaria nici nu mai exista. Din imperiul de 48 de milioane de locuitori şi aproape 600.000 de kmp rămăsese o Austrie mică, de circa 100.000 kmp, şi o Ungarie la fel de restrânsă.
Germania a înregistrat şi ea masive pierderi teritoriale. Dar mai grele încă s-au vădit compensaţiile materiale. I s-au impus despăgubiri de 130 de miliarde de dolari, o sumă imensă, insuportabilă pentru o ţară istovită de război, răvăşită de adversităţi interne, între care se detaşau, pe de o parte, radicalismul curentelor revoluţionare inspirate de transformările din Rusia, iar de cealaltă parte, curentele ultranaţionaliste, între care se distingeau cercurile militariste ale ofiţerimii învinse, dar neîmpăcate cu înfrângerea pe care o puneau pe seama trădării şi lipsei de patriotism a curentelor de stânga. S-a asimilat cu ele masiva prezenţă a evreilor în rândul acestora. Se ştie, probabil, că adversitatea faţă de stânga procomunistă a ajuns atât de puternică, încât Roza Luxemburg şi Karl Liebnecht, doi conducători evrei ai stângii procomuniste, au fost ucişi în urma unor atentate.
Pe acest val de frustrări şi de nemulţumiri s-a lansat curentul condus de Hitler, care şi-a îndepărtat competitorii prin atentate şi execuţii fizice. Se părea totuşi că Germania îşi va reveni în albia unui liberalism condus cu abilitate de Stresemann. Această personalitate de echilibru, promotor al unor măsuri de succes şi pe plan economic, s-a stins însă din viaţă în pragul intrării Germaniei în volbura crizei economice din 1929-1933. Ca un făcut, criza s-a manifestat cu o virulenţă deosebită tocmai în Germania şi S.U.A.
S.U.A. au fost stăpânite printr-o politică inteligentă condusă de preşedintele Franklin Roosevelt, în vreme ce în Germania a câştigat alegerile, într-o serie de câteva prezentări la urne, partidul cu nume exotic: şi naţional, şi socialist, şi al muncitorilor germani (N.S.D.A.P.). Denumire aleasă parcă anume pentru a-şi ascunde identitatea reală, dar menită să câştige adeziuni. Din primul an de guvernare, Hitler a eliminat partidele politice de pe scena Germaniei, iar după moartea mareşalului Hindenburg, preşedintele de faţadă al Germaniei, Hitler a ocupat şi acest portofoliu, înmănunchind în titlul de Führer un fel de putere şi de rol mesianic în viaţa Germaniei.
Scenariul ulterior al istoriei germane, europene şi mondiale este, într-un fel, mai bine cunoscut, oricum mai apropiat de noi.
Se pornise o nouă fază a istoriei, cu două mari puteri exotice în raport cu dezvoltarea istoriei până la Primul Război Mondial şi cu destine într-un fel diferite. Se pot distinge însă elemente comune ale ambelor Mari Puteri, fără ca aceasta să conducă spre identităţi şi identificări, aşa cum se opinteşte istoriografia, chiar şi savantă.
Semnificativ este dispreţul lui Hitler pentru raţionalism şi ideea raţională în istorie. Nu de altceva, dar hedonismul şi individualismul juvenil de azi, nestrunit, pot să schimbe fundamental faţa istoriei.

P.S. : Acum câteva decenii un cercetător de înaltă clasă, Francis Fukuyama, gândea că după „Războiul Rece“ din a doua jumătate a secolului al XX-lea se va instaura „o pace eternă“ deasupra umanităţii.
A încercat şi Kant să formuleze în termeni raţionalişti ideea păcii eterne, într-un remarcabil text, existent şi în limba română sub titlul Spre pacea eternă.
Ceea ce gândea şi demonstra Kant era prea frumos spre a se realiza. Omenirea şi oamenii se află încă sub semnul priorităţii intereselor, iar atâta timp cât va fi aşa, impecabila demonstraţie a lui Kant va trebui să mai aştepte.
Ar fi totuşi un semn de preţuire pentru genialul filozof dacă această lucrare ar fi dezbătută măcar la facultăţile de Istorie, Filozofie şi Sociologie.

 

Am întâlnit un participant la „Atentatul de la Sarajevo“

Prin anii 1974-1975 am avut ocazia să merg, împreună cu doi însemnaţi istorici ai ţării – profesorii C.C. Giurescu şi Mihai Berza, pe atunci director al Institutului de Studii Sud-Est Europene –, la Belgrad, la invitaţia Institutului de Istorie şi Arheologie al Serbiei.
Cu acest prilej am văzut ce însemna acurateţea în muncă pentru C.C. Giurescu: nu pierdea prilejul să-şi noteze impresiile călătoriei într-un caiet gata pregătit.
Profesorul Berza era mai contemplativ, mai aplecat spre sine.
Se discutau probleme de istorie agrară. Bineînţeles, Giurescu şi Berza nu au căzut de acord asupra condiţiei răzeşilor şi moşnenilor: au fost aceştia boieri sau nu au fost? Despre mazili şi neamuri exista un consens. Asupra moşnenilor şi răzeşilor părerile erau însă ireconciliabile.
Asistenţa privea disputa cu interes şi cu o doză de blajin sarcasm. şi-or fi zis: „E şi la ei ca şi la noi!“
Directorul Institutului de Istorie şi Arheologie al Serbiei era profesorul Ciubrilovic, un domn vârstnic, cu mersul legănat. A făcut parte, împreună cu fratele lui mai mare, din gruparea atentatorilor care au participat la Sarajevo.
Fratele său, mai mare cu câţiva ani, a fost executat alături de Princip şi de alţi câţiva participanţi. „Eu am scăpat – spunea vârstnicul de acum Ciubrilovic – fiindcă eram mic, abia împlineam 13 ani.“ Iată ocrotirea destinului!
L-am întrebat dacă este previzibilă întocmirea unei lucrări de istorie comună a Iugoslaviei federale. „Nu, aşa ceva nu cred că ar avea şanse“ – mi-a răspuns Ciubrilovic.
Am înţeles cu acest prilej mai limpede condiţia Federaţiei Iugoslave decât din edulcoratele prezentări ale presei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper