Umbrele moi ale viului

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

În pădurea video de dincolo de fereastră, puncte mici se zăresc într-un zbucium imperceptibil. În colţul scenei, o fată în haină scurtă, neagră se aşază pe o boxă. Sunetele ascuţite, la început monocromatice, din chitara lui Ovidiu Chihaia, cresc în amploare şi armonie. Păstrează compulsiv tema, repetând aceleaşi accente. Muzica stranie, interpretată live, prefaţează intrarea unei femei cu cap-mască, nu neapărat plăcut, de pescăruş. Mai întâi, se întind aripile. Picioare, apoi păsări întregi invadează orizontul. Frânturi de cap, de cioc sau ochi de pescăruşi se foiesc neîncetat în video. Seamănă şi nu seamănă cu ce ai mai văzut la teatru. Vocea joasă, stranie, a sopranei Cătălina Antal lasă viul să irumpă, întâi încet, apoi penetrant, în crescendo, scanând mutarea alertă a dispoziţiilor: melancolie, pândă, frică… Mişcare, voce, video, toate se întregesc sinestezic. Sunetele plonjează în lava psihismului pentru a traduce iureşul din adâncurile aşezate pe nisipuri mişcătoare ale emoţiilor. Vocea sopranei creşte pentru ca în intensitatea ei să se strecoare disperarea existenţială.

 

pescardsusul
Imposibil ca agitaţia pescăruşilor şi masca lipsită de graţie a sopranei, în contrast cu zbuciumul elegant al păsărilor, să nu se insinueze în privitor ca veritabilă corespondenţă baudelaireană. Cu toate acestea, textul din Pescăruşul. Ultimul act, spectacolul produs de Asociaţia Inspiră şi On Stage, în regia lui Carmen Lidia Vidu, rămâne cel al lui Cehov. Din acest ultim act, regizoarea reţine doar monologul lui Constantin şi ultima sa întâlnire cu Nina.
Zece minute de muzică şi de imagini repetitive şi intense. Laitmotive vizuale. Desenul lor absoarbe totul. Compulsia lor anihilează restul lumii. „Mă iubeşte? Nu mă iubeşte… Mama nu mă iubeşte“. În mijlocul scenei, Istvan Teglas, în picioare, drept, nemişcat, cu voce joasă, egală, marcă a spectacolelor lui Carmen Lidia Vidu, rosteşte la microfon monologul lui Constantin despre relaţia cu mama, autoiluzionarea ei în privinţa vârstei, neajunsul pe care i-l creează prezenţa lui.
„Mama iubeşte teatrul şi i se pare că jucând stă în slujba omenirii, a artei sacre.“ O voce, monologul unui om revoltat, neiubit, căruia neîmplinirea îi macină mut oasele. Decupajul regizoarei reţine doar esenţialul: iubirea, însingurarea, opiniile despre noul fel de a face artă. Nu povestea o interesează, cu atât mai puţin carnea ei dramatică. Personajele se văd despuiate de romance, ca şi de amănuntele realiste, de orice detaliu susceptibil să ofere impresia de viaţă în desfăşurare. Exact cum renunţă la modul obişnuit de a exprima emoţia, la coloritul viu al interpretării în favoarea sobrietăţii, regia se dispensează de jocul clasic al aparenţelor imprevizibile, pentru a păstra esenţa: omul gol, despuiat de multiplicitatea manifestărilor, în raport doar cu sine şi cu cele câteva repere care îl structurează interior, conturându-i identitatea. Replicile personajului sună consistent, având valoare de statement chiar şi pentru zilele noastre: „După părerea mea, teatrul e numai rutină şi prejudecată. Îmi vine să fug când se ridică cortina. Se căznesc să scoată o morală, o biată morală pe înţelesul tuturor. Îmi vine să fug şi fug“. Pauze lungi sălăşluiesc între propoziţii. Muzica şi, pe urmele ei, vocea lui Istvan Teglas cresc în intensitate. Este mesajul artistului tânăr copleşit de conformismul din jur, atunci, ca şi acum.
Cuvânt cu cuvânt, cărămidă cu cărămidă, discursul se aşază ca un zid solid, cvasiimobil, fundament exterior care naşte reacţiile din interiorul personajelor. Limbajul-lume înglobează toate fiinţele existente. De abia de la acest nivel încolo se declanşează mutaţiile dinăuntru. Opiniile despre teatru, forme noi, convenţiile realiste ale „artei sacre“, mesaj şi morală sunt rostite de Istvan Teglas pe acelaşi ton egal care îmbibă succesiv, strat cu strat, percepţiile spectatorului. E doar o fortăreaţă de cuvinte, punct iniţial care va genera/obnubila zbaterea din interiorul creatorului. După acest extras din reflecţiile sale, personajul tace şi se aşază din nou pe boxă. Iar chitara, vocea sopranei şi pescăruşii în mişcare neîncetată rămân să-i traducă năvala de gânduri. Aplecat, cu privirea în pământ, personajul continuă: „Trebuie căutate forme noi“. Este exact ceea ce face regizoarea, care, în intenţia explicită de a simplifica limbajul, elimină toate zorzoanele şi înfloriturile dramatice. Carmen Lidia Vidu face transmutarea din planul cuvintelor în cel sinestezic, al multimediei. Apoi personajul se aude din nou, ca şi când gândurile i s-ar roti şi relua necontenit: „Îmi iubesc mama“. Dar imediat tăcerea umple spaţiul. Aceasta este partea de realism, unul psihologic, oglindă pusă pe fluxul interior.
Accente ca de clopoţei vestesc apariţia fetei. Nina şi Constantin fac mişcări pline de lentoare. Orizontul artistului, relaţia cu Nina, respectiv tema cehoviană îmbracă mişcări de o încetineală absolută într-un univers al înaintării şi retragerii, al gesturilor timide, când graţioase, când chinuite. Părul Ioanei Marchidan înveleşte forma coagulată a celor doi în clipa de „împreună“. Corpul comun li se roteşte încet, ca un pendul care circumscrie timpul fiinţei lor conjuncte, într-o realitate numai a sa. În spatele lui, ea îşi ridică lent piciorul în aer şi îşi lasă capul în jos. Părul îi coboară pe pământ. Corpurile li se dublează în umbrele proiectate pe ecran. Nina stă suspendată de el, într-un balans lent, aproape imperceptibil, de parcă aerul ar mişca un obiect. Viaţa lor se macină mocnit. Mişcările încete, în jurul propriei axe, se umplu de gravitate, ca şi când fiecare centimetru străbătut ar fi rezultatul unei lungi reflecţii. Sau suferinţe. Imobilitatea lor astupă, prin paravane interioare, vulcanul dinăuntru şi incandescenţa neîmplinirii. Universul scenic al lui Carmen Vidu este, de fiecare dată, unul al imploziei.
Cei doi ţin microfoanele în mână. El îi vorbeşte. Pe trupurile lor trec pescăruşi în zbor. Stau pe scaun nemişcaţi şi discută, lăsând pauze lungi între replici. Ioana Marchidan rosteşte frazele cu prospeţime, dintr-o bucată, uneori cu patos, fără false afectări cehoviene. Sunetul metalic al chitarei accentuează de fiecare dată celebra replică „Eu sunt un pescăruş„. Mişcare cu mişcare, estetica trupurilor construieşte adevărul celor doi. Replicile lui Constantin au greutate, aşternându-se dincolo de clipă: „Nu am credinţă şi nu ştiu care e chemarea mea“. Celebra frază a Ninei, adresată altui personaj, „Dacă vreodată vei avea nevoie de viaţa mea, vino şi ia-o!“, îi revine, în montarea aceasta, lui Constantin. Cu spatele la public şi cu profilul întors de la ea, bărbatul îi vorbeşte despre dragoste. Pe ecran se vede zborul imperceptibil al pescăruşilor; fără siluete, doar umbre şi mişcare.
Ultimele şase minute revin la chitară şi gesturi. Ea îl ţine încă suspendat. Apoi îl va lăsa jos, la pământ. Dincolo de perspectiva interioară pe care o traduce, mişcarea acoperă spaţiile narative, lăsând să se ghicească, fără vreun gest brusc, nici vreo întrerupere de ritm, sinuciderea tânărului creator. Soprana cântă în tonuri grave. În video, plutesc pescăruşii. Pentru prima dată, proiecţia se va colora în tonuri discrete.
Oricât de paradoxal ar suna, spectacolul acesta modern, cu cabluri, chitară, mască şi video, pare un elogiu adus structurii. Una inedită, dar riguroasă, la umbra căreia trăieşte şi se adăposteşte viaţa. Fără să palpite, aceasta se transmite, dincolo de cuvinte, printr-un compus alchimic de mişcări lente, sunete şi imagini. Limbajul particular al regizoarei deplasează întregul depozit al desfăşurării biografice în eşantioane rarefiate. În spectacolul său static, adevărul greu înfloreşte plin de substanţa din spatele zecilor de manifestări iluzorii pe care le îmbracă. Mişcările frânte, alese de cei doi actori-dansatori, absorb estetismul cu totul particular al lui Carmen Vidu, la ora actuală, regizoarea cea mai experimentalistă din teatrul românesc. Memorabilă, montarea sa de acum, Pescăruşul. Ultimul act, traduce un univers apăsat de consistenţa viului mocnit, redus la fundamente, o simfonie a emoţiilor presimţite dincolo de limbajul a cărui esenţă – cea strict de „vehicol“ – continuă să o fascineze pe regizoare.

 

pescarusul

pescarusdsul

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper