Timpul vieţii, timpul gândirii

Un articol de DORU MĂRGINEANU

 

Cu greu poate fi un subiect mai banal decât implacabila fugă a timpului – acel fugit irreparabile tempus din Georgicele (III, v. 284) lui Virgil – gând ce devine tot mai obsesiv pe măsura îndepărtării de prima tinereţe pentru aproape orice fiinţă cugetătoare, când nu e confruntată cu primejdii iminente sau cu lipsuri grave. Deşi sunt conştient de riscul debitării de truisme, evenimente personale recente mă îndeamnă să evoc şi eu… continua alunecare a efemerului „acum“ dinspre trecutul cunoscut în incertitudinea viitorului.
De curând, mama mea a plecat în suferinţă acolo „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin“, după o viaţă cronologic îndelungată, de nouăzeci şi doi de ani, din care ultimii i-au fost puternic marcaţi de chinurile trupului, fără însă a-i fi afectată capacitatea mentală, inclusiv memoria. Disponibilitatea resurselor psihice, în paralel cu diminuarea tot mai avansată a motricităţii şi a sensibilităţii senzoriale nu făceau decât să îi accentueze realitatea apăsătoare a trecerii timpului vieţii. Cât despre mine, dincolo de a fi fost martorul tot mai îngrozit al implacabilului declin al fiinţei care m-a născut şi cu care se întâmplă să am o asemănare genetică evidentă şi în trăsături, şi în predispoziţiile de patologie, revederea fotografiilor din trecut, ocazionată atât de evenimentul menţionat, cât şi de pregătirile pentru o schimbare de locuinţă, mă face să simt cu pregnanţă că „timpul distruge toate, pe tăcute anii ne duc la bătrâneţe“. Această platitudine – devenită aforism (tempus edax rerum, tacitisque senescimus annis) în frumoasa exprimare a lui Ovidiu (Metamorfozele XV, v. 234) – îi poate fi evidentă cvasiseptuagenarului care scrie aceste rânduri şi doar când e în faţa oglinzii, ca şi în multe alte ocazii banale, dar împrejurări mai speciale, precum cele la care mă refer, acutizează conştientizarea şi îndeamnă la reflecţie.
Ideea că timpul aduce doar schimbări diminuante şi decădere este explicitată deja din primul mare monument al literaturii europene, Iliada, unde vedem că Ahile caută să oprească efectul timpului prin câştigarea unei glorii de neşters, care nu poate fi însă obţinută decât cu preţul vieţii, căci a rămâne viu ar însemna să sufere slăbirea forţelor pe care o aduce vârsta. E lesne de înţeles că problema timpului a preocupat dintotdeauna omul gânditor, nenumărate fiind operele literare şi artistice axate pe dimensiunea noastră existenţială prin excelenţă. Încă din Antichitate filozofii au simţit necesitatea de a se referi la un timp absolut, al cosmosului etern, nesupus perisabilităţii fiinţei umane. Platon, în Timaios, celebrul dialog despre natura lumii, afirmă că, pentru a ajunge la cunoaşterea adevărată, trebuie să te eliberezi de lumea iluzorie a senzaţiilor omeneşti trecătoare şi să accezi la lumea perfectă a formelor eterne. Pentru el deci, dacă timpul e să aibă vreo realitate, aceea nu poate decurge decât din ceea ce este atemporal, ca mişcarea perfect ordonată a planetelor, nu din experienţa schimbătoare a existenţei personale. Pe drept cuvânt s-a spus chiar că filozofia greacă în ansamblu identifica lumea cu cosmosul ordonat imuabil, astfel că timpul nu era perceput ca o realitate.
Imaginea unui Univers ordonat perfect, în care corpurile cereşti se mişcă etern în acelaşi mod, ca şi cum timpul ar fi îngheţat, este proprie şi marilor savanţi din secolele XV-XVII (Copernic, Kepler, Galileo) care au iniţiat revoluţia ştiinţifică ce a dat naştere lumii moderne. Iar legile mişcării formulate de Newton, ca şi celebra sa lege a atracţiei universale sunt independente de timp, astfel că toată monumentala creaţie ştiinţifică reprezentată de mecanica clasică formalizată în secolele XVIII-XIX de Laplace şi Hamilton descrie un Univers în care timpul ar putea curge în mod reversibil, şi dinspre viitor către trecut, nu doar cu implacabila ireversibilitate a vieţii… pe care ne-o arată nemilos oglinda! şi nu doar în legile mecanicii clasice, ci şi în celebra ecuaţie a lui Schrödinger din mecanica cuantică timpul poate fi inversat, iar Einstein însuşi s-a exprimat că i-ar fi greu să accepte că timpul ar fi mai mult decât o iluzie. Vedem deci cât de îndelung – din Grecia antică până în plin secol XX – a putut dăinui separarea între timpul existenţial al vieţii şi timpul abstractizat din gândirea filozofico-ştiinţifică, adică de fapt „alungarea“ din aceasta a timpului.
Dar, deja la mijlocul secolului XIX s-au produs două mari sinteze conceptuale prin care timpul cel real, cu scurgerea lui ireversibilă, a pătruns în descrierea ştiinţifică a naturii. Fizicianul german Rudolf Clausius, generalizând rezultatele unor studii anterioare asupra funcţionării motoarelor cu aburi – a căror utilizare era în expansiune atunci, în plină revoluţie industrială –, a formulat un principiu fundamental al termodinamicii care afirmă că prin orice proces natural dintr-un sistem ce nu are schimburi cu exteriorul se produce o creştere a dezordinii moleculare. Aceasta e exprimată printr-un parametru numit entropie, care în sistemele închise nu poate decât să crească. Entropia introduce astfel un sens unic al timpului, simbolic denumit „săgeata timpului“. Iar naşterea teoriei evoluţioniste în biologie, odată cu apariţia în 1859 a Originii speciilor a lui Darwin, a dus la afirmarea viguroasă a faptului că toată natura vie are o istorie, nu este ceva etern neschimbător. Aproape un secol mai târziu, astrofizicienii au ajuns la concluzia că şi cosmosul, crezut a fi prototip al stabilităţii eterne, are de fapt o istorie a schimbărilor în timp. Ba chiar mai mult, istoria cosmosului implică timpul însuşi, care nu mai e considerat un cadru universal de referinţă, de când teoria relativităţii i-a arătat variabilitatea în funcţie de caracteristicile sistemului în care e măsurat. Cititorul care ar putea dori răspunsuri la întrebări atât de deconcertante despre Univers, cum ar fi acelea dacă „cosmosul a existat dintotdeauna“ sau dacă „timpul va merge vreodată înapoi, astfel încât efectele să fie înaintea cauzelor“ (?!) are la dispoziţie celebra carte a lui Stephen Hawking O scurtă istorie a timpului, tradusă şi în româneşte. În sfârşit, orice evocare a felului în care ştiinţa s-a referit la subiectul timpului, chiar succintă şi superficială precum rândurile de faţă, nu poate omite rolul esenţial al fizicianului belgian (de origine rusă) Ilya Prigogine (1917–2003), fondator important al termodinamicii proceselor ireversibile, adică a proceselor în desfăşurarea lor naturală, nu idealizate de gândire. Lui Prigogine i-a fost acordat Premiul Nobel (pentru chimie, în 1977) în principal pentru definirea şi caracterizarea structurilor disipative, care se auto-organizează devenind tot mai complexe şi se menţin în timp pe baza unui flux continuu de energie din mediu. Este exact situaţia organismelor vii şi a sistemelor ecologice în dezvoltare. Ca şi alţi mari fizicieni, Prigogine a fost şi un remarcabil gânditor umanist, în particular referitor la problema timpului în ştiinţă, după cum o atestă şi cărţile sale traduse în româneşte din 1984 încoace, de la Noua alianţă – metamorfoza ştiinţei la Între eternitate şi timp.
Revenind la timpul vieţii şi la felul în care noi, efemerii pământeni, îi simţim curgerea, să remarcăm că, asemeni tuturor percepţiilor, şi aceea a duratelor temporale este rezultatul unor prelucrări informaţionale complexe, care au loc în structuri cerebrale distribuite pe zone vaste ale scoarţei, în nuclei subcorticali şi în cerebel. Ceea ce face că, tot asemenea altor percepţii, şi cea a timpului este supusă alterărilor în diferite maladii neuropsihice, sau sub influenţa drogurilor psihoactive. Stimulanţii (precum amfetaminele sau chiar cafeina) fac ca o aceeaşi durată de timp să pară mai lungă, iar depresorii (precum alcoolul) „comprimă“ timpul. Dar senzaţia cu adevărat tulburătoare pentru foarte mulţi dintre noi este aceea că timpul îşi accelerează fuga pe măsură ce avansăm în vârstă, că… anul în care am devenit pensionar a fost „mai scurt“ decât cel în care mă luptam cu adaptarea la o nouă muncă şi încă şi mai scurt decât oricare dintre anii de studii. Dependenţa de vârstă a perceperii timpului a fost adesea notată de psihologi, încercându-se explicarea ei prin aceea că deficitul de neuromediatori cerebrali pe măsura îmbătrânirii ar face tot mai dificilă sesizarea fenomenelor rapide. Însă, literatura ştiinţifică pe această temă este neconcludentă şi, oricum, pentru puţini dintre noi vreo explicaţie în termenii reci ai biologicului poate alunga gândul pe care Poetul l-a exprimat atât de clar: „Cu mâine zilele-ţi adaogi,/ Cu ieri viaţa ta o scazi/ şi ai cu toate astea-n faţă/ De-a pururi ziua cea de azi“… Carpe diem!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper