Timpul confruntării a revenit

Un articol de GEORGE APOSTOIU

 

Statele Unite şi Uniunea Europeană au recurs la sancţiuni economice împotriva Rusiei după o perioadă de cooperare salutară care a durat peste un deceniu. În 1994, în Insula Corfu, a fost semnat Acordul de parteneriat şi cooperare între Rusia şi Uniunea Europeană; în 1997 a fost semnat la Paris Actul fondator privind relaţiile mutuale, cooperarea şi securitatea între NATO şi Federaţia Rusă completat ulterior cu Declaraţia privind relaţiile NATO-Rusia semnată pe o navă militară din baza Alianţei Nord-Atlantice de la Pratico del Mare-Italia. Acum aceste documente sunt deja dosare de arhivă. Timpul confruntării s-a dovedit mai grăbit decât l-au prevestit chiar şi pesimiştii fără de leac.
Drumul spre paradisul
politic a fost minat
Acele înţelegeri asigurau cadrul de consultări asupra mizelor de securitate mondială şi de cooperare economică de interes comun. O interpretare corectă (dar nu deplină) a ritmului înalt de cooperare o găsim in interesul atât al Moscovei cât şi al Occidentului de „a exista împreună“ în condiţiile deschise de destrămarea imperiului sovietic. Acordurile încheiate relevă faptul că Rusia era percepută ca partener esenţial la stabilitatea securităţii europene. Deceniul de cooperare nu a presupus aderarea Rusiei la NATO sau integrarea în Uniunea Europeană. În primul rând, pentru că Moscova nu a avut în vedere un astfel de obiectiv. Apoi, nimeni nu-şi dorea aşa ceva. Şi, în ultimul rând, pentru că nici nu ar fi fost posibil. Moscova urmărea participarea la crearea unui climat internaţional propice refacerii puterii sale economice grav afectate prin dezmembrarea Uniunii Sovietice. Au mai existat motive de conlucrare impuse de nevoia Rusiei de a avea linişte, un răgaz măcar, pentru a pune ordine în spaţiul pierdut prin explozia Uniunii Sovietice. A existat tentaţia să se creadă că „terorismul cecen“ şi drama americanilor din 11 septembrie 2001 ar fi contribuit la apropiere. Luptei împotriva terorismului nu trebuie să i se atribuie funcţii exagerate de solidaritate. Moscova percepea – şi va percepe oricând – răzmeriţele caucazienilor ca probleme interne, în timp ce reţeaua teroristă Al Qaeda, care transcende serios frontierele naţionale ale Statelor Unite, a produs un casus belli.
Modificarea de poziţie intervenită în construcţia raporturilor dintre Occident şi Rusia surclasează suma intereselor care au făcut posibilă apropierea şi cooperarea din anii ’90. Ruperea este legată de politica Rusiei de a-şi recâştiga statutul de putere mondială avut în vremea imperiului sovietic. Evoluţiile din Ucraina s-au dovedit cruciale atât pentru Occident cât şi pentru Moscova. Confruntarea nu mai putea fi evitată. Drumul spre paradis a fost minat progresiv, iar Europa s-a trezit cu un conflict în plus, cel mai periculos de după războaiele din Iugoslavia. Este tot mai clar că Occidentul şi Moscova nu operează cu aceleaşi concepte de democraţie şi ordine. Pe acest fond, s-a produs mai întâi revoluţia portocalie din 2004 care deschidea Ucrainei drumul spre Europa (punct câştigat de Occident); au venit presiunile Moscovei asupra preşedintelui Ianukovici pentru a-l împiedica să semneze Acordul de asociere a Ucrainei la Uniunea Europeană (punct câştigat de Kremlin); a urmat controversatul şi ciudatul forum de protest de pe Maidan, eşuat în violenţe (punct pierdut de democraţie în Ucraina); şi, fără să se închidă, cercul s-a completat cu anexarea militară de către Rusia a Crimeii şi cu una dintre consecinţele acesteia: declanşarea mişcărilor separatiştilor din sud-estul Ucrainei, sprijinite direct de la Moscova (punct pierdut pentru pace în Europa). Atunci când se va putea, istoria va pune lumină peste resorturile acestor evenimente. Pentru cunoaşterea cauzelor trebuie pornit de la analizele Occidentului privind evaluarea mijloacelor de refacere a puterii Rusiei. Sunt sau vor fi acestea paşnice? Deşi nimeni nu avansează public (încă) o astfel de idee, merită să se discute şi despre teama Occidentului de revenire la Kremlin a ideologiei de tip sovietic – restaurare, adică – în guvernarea unui stat atât de important economic şi militar cum este Rusia. Parteneriatul atotputernicelor structuri euro-atlantice cu Moscova poate că ar fi dus spre paradis dar drumul a fost minat. Un paradis politic, evident, care ar fi însemnat mai puţine conflicte dacă mai multă pace nu se poate.
„Graţie lui Putin, Europa se supără şi… există“
În manifestarea lor concretă, sancţiunile privesc blocarea conturilor unor oligarhi ruşi apropiaţi puterii de la Moscova – de Putin mai ales –, îngheţarea operaţiunilor băncilor ruseşti cu apetit mare pentru împrumuturi de pe piaţa europeană, blocarea comerţului cu arme şi tehnică militară, limitarea exportului de tehnologie de vârf în domeniile exploatărilor petroliere şi a gazelor naturale. Cine pierde, cine câştigă prin instituirea acestor sancţiuni? Cei mai mulţi consideră că Moscova. Au fost lansate pe piaţa ştirilor o evaluare a pagubelor: Rusia va pierde o mie de miliarde iar Occidentul o sută de miliarde de euro. Să reţinem calculele ca atare.
Un editorialist al ziarului Le Monde are o interpretare interesantă, meritorie chiar, a situaţiei, în care nu se fereşte să strecoare o ironie la adresa Bruxelles-ului. Preşedintele rus ar fi la originea unei premiere: el a trezit liderii europeni la realitate şi a creat şanse Uniunii Europene să devină un actor pe scena internaţională. „Graţie lui Putin, Europa se supără şi… există. Mult timp nu s-a mai realizat o majoritate în rândul celor 28 de membri pentru a putea fi luate măsuri atât de severe împotriva Rusiei. Rusia este un partener comercial important pentru Germania şi pentru Italia; prin intermediul oligarhilor, acest stat a devenit o sursă de mari venituri pentru City of London; de asemenea, din vremea lui Nicolas Sarkozy, (Moscova) este un client al şantierelor navale militare franceze; în sfârşit, Rusia aprovizionează cu gaze naturale o mare parte a Europei de Est. Mult timp, Vladimir Putin, care îşi ascunde cu greu dispreţul pentru aceşti europeni «decadenţi», a crezut că cei 28 nu sunt capabili să devină actori serioşi în criza ucraineană. În confruntarea cu Statele Unite, el a jucat cu abilitate teza divizării Europei acaparând imprudent o parte a Ucrainei, Crimeea. Ce a condus la schimbarea de atitudine (a U.E. n.n.)? Ce i-a putut uni pe cei 28 într-un gest de mânie faţă de Kremlin? Răspunsul: Vladimir Putin. Existau câteva indicii privind acţiunile separatiştilor proruşi din Estul Ucrainei, dar moartea celor 298 de persoane în drama avionului MH-17 al companiei Malaysia Airlines – destul de sigur doborât de o rachetă – a oferit ocazia conştientizării că Putin întreţine războiul în Ucraina“.
Acordurile din 1994, 1997 şi 2002 au devenit caduce. Doi experţi ai Consiliului european pentru relaţii externe consideră că Uniunea Europeană trebuie să renunţe la modul de „pilotaj automat“ prin Parteneriatul oriental conceput pentru Armenia, Belarus, Georgia, R. Moldova şi Ucraina. În dialogul cu Rusia, „ideea cooperării în regiune este moartă, cel puţin într-un viitor previzibil. De la conceperea lui, Parteneriatul a fost un exerciţiu ambiguu: nu oferea statelor vizate nici un substitut şi nici un preludiu la apartenenţa la Uniunea Europeană… Acum, primul obiectiv trebuie să fie conceperea unor noi instrumente pentru sprijinirea acestor state de a face faţă noilor presiuni (ale Moscovei, n.n.)“. Pentru a-şi susţine teza, cei doi experţi recurg la un postulat emis de Zbigniew Brzezinski care considera că politica de bună vecinătate a Uniunii Europene este fondată pe o eroare. „Europenii cred că scopul acestei politici este de a schimba state ca Ucraina; în realitate funcţia reală a acesteia ar trebui să urmărească schimbarea Rusiei. Una nu este posibilă fără alta. Dar, concepţia Rusiei a evoluat total după revoltele de la Kiev din februarie 2014 şi anexarea Crimeii: Moscova a utilizat forţa militară pentru a modifica frontiere“.
Moscova are alte evaluări
Războiul (deocamdată) economic este trăit cu îngrijorare la Kremlin, elitele economice ruseşti evaluează căile de limitare a efectelor sancţiunilor. Întrebarea care se pune este dacă procesul de erodare a raporturilor dintre Occident şi Rusia poate fi oprit. Situaţia este văzută la Moscova în termeni de confruntare deschisă: „Dacă Statele Unite au ridicat gradul de sancţiuni împotriva Rusiei, au făcut-o pentru a-şi asigura hegemonia prin răsturnarea lui Vladimir Putin. Aliatul lor cel mai bun este o elită rusească slabă, coruptă, consumeristă şi cât mai excesiv bălţată ideologic“.

Timpul confruntărilor a revenit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper