Tactici şi strategii

 

Acum vreo două luni, un prieten, artist, m-a întrebat cine este ministrul Culturii din România. Nu era nici o umbră de ironie în întrebarea lui. I-am rostit numele, iar omul de cultură în cauză mi-a mărturisit că nu auzise în viaţa lui de el. M-a întrebat, doar, dacă este de la UDMR. I-am confirmat. Omul n-a părut nici mulţumit, nici nemulţumit, ci doar indiferent, aşa cum fusese şi până atunci. Am avut în acel moment, pentru o clipă, senzaţia că trăim într-o ţară normală. Îşi imaginează cineva că un om – fie el chiar şi unul de cultură – din Franţa, Portugalia, Italia sau Regatul Unit chiar ştie cum îl cheamă pe ministrul Culturii din ţara lui? Pentru artişti, pentru oamenii de cultură în general, persoana ministrului nu este importantă. Esenţial este doar ca sistemul să funcţioneze. Administraţia trebuie să îşi facă datoria, indiferent de numele ministrului, mai ales că majoritatea artiştilor nu sunt experţi în politică şi mulţi dintre ei – din păcate – nici măcar nu se prezintă la vot.
La ora când scriu, se pregăteşte instalarea celui de al 20-lea ministru al Culturii, de la Andrei Pleşu încoace. Am făcut un mic experiment printre prietenii de o vârstă cu mine. Puţini au fost cei care şi-au amintit numele a mai mult de patru dintre ei, nu neapărat în ordinea exercitării funcţiei. Nu i-am mai întrebat şi pe colegii mei mai tineri acelaşi lucru, pentru că nu avea rost. Primul premier de care aceştia îşi aduc aminte este Adrian Năstase… Ingrată soartă pentru memoria demnitarilor!
Doamna Biró Rozália preia conducerea ministerului într-un moment cum nu se poate mai prost. Bugetul ministerului, raportat la PIB, a crescut, constant, din 2001 până în 2007. S-a menţinut aproape la acelaşi nivel în 2008, după care a început să scadă, din 2009 încoace, încet, dar sigur. În 2014 bugetul se află, din păcate, la nivelul anului 2002. Poate că veţi spune că ne-am întors de unde am plecat. Nu este aşa! Este cu mult mai rău! În 2002, Ministerul Culturii era o autoritate publică având mulţi angajaţi şi, mai ales, având multe programe funcţionale. Acum, numărul funcţionarilor publici din Minister a scăzut cu aproape 100, ajungând la 143. Ce-i drept, mulţi dintre ei nu mai au ce face, întrucât programele culturale au fost tăiate precum iarba în faţa coasei. Mai mult decât atât, doamna Biró va trebui să administreze un minister a cărui structură nu a fost gândită de ea. Pe picior de plecare, fostul ministru a schimbat organigrama. Las la o parte faptul că a mai apărut un post de secretar de stat pe lângă cele existente. Ca să facem o comparaţie, în 2008 Ministerul Culturii şi Cultelor avea doi secretari de stat (unul pentru cultură şi unul pentru culte); acum, după ce Secretariatul de Stat pentru Culte a trecut în subordinea directă a Guvernului, Ministerul Culturii are trei secretari de stat şi un subsecretar de stat. Menţionez că secretarii de stat au şi cabinete de demnitar în subordine. Dar nu asta e problema; s-or fi găsind nişte bani pentru salarii şi pentru aceşti oameni. În noua organigramă, există o singură direcţie generală: juridică şi patrimoniu cultural. Desigur, s-ar putea să spuneţi că este o mare onoare pentru patrimoniul cultural să fie omenit, în sfârşit, la nivel de direcţie generală, într-un minister în care acest lucru nu s-a mai întâmplat din 2008 încoace. Dar vă întreb ce naiba caută serviciul juridic al ministerului în cârca patrimoniului cultural, când oricare debutant într-ale managementului politicilor publice v-ar putea spune că aşa ceva e imposibil. Serviciul juridic trebuie să servească întregul minister, nu doar patrimoniul, iar patrimoniul ar trebui, într-adevăr, să fie onorat cu o direcţie generală, dar fără legătură cu alte cozi administrative. Din păcate, lucrurile nu se încheie aici. Lăsând la o parte „juridicul”, restul direcţiei generale este alcătuit din nu mai puţin de şase compartimente (cu alte cuvinte, nici măcar unul nu este organizat la nivel de birou): patrimoniu construit, arheologie, patrimoniu mobil, patrimoniu imaterial, promovare patrimoniu cultural şi monumente de for public şi arhitectură contemporană. Trec şi peste faptul că arhitectura contemporană ar fi trebuit să se regăsească, mai degrabă, la direcţia politici culturale, care se ocupă de teatre, biblioteci, cultură scrisă şi alte aspecte alte culturii contemporane. Problema mea este că, de fapt, şi de această dată, în această învălmăşeală de compartimente (remarc, de altfel, faptul că toate faţetele patrimoniului cultural sunt perfect acoperite de noua organigramă, lucru pe care chiar îl apreciez!) muzeele beneficiază de un simplu compartiment, numit patrimoniu mobil, fără vreo perspectivă de a accede la un grad mai mare de atenţie din partea conducerii. Ei bine, din această perspectivă privind lucrurile, cred că nicicând, din 1990 încoace, muzeele nu au fost tratate cu mai multă indiferenţă ca acum. Pe de altă parte, atâta vreme cât bugetul pe care l-a lăsat ministrul din 2013 drept moştenire este absolut minuscul (chiar nu este vina recentei conduceri a ministerului, pentru bugetul primit), te poţi întreba ce ar mai putea să facă specialiştii din compartimentul patrimoniu mobil. Programe culturale de administrat, oricum, nu mai sunt. Dar mai este activitatea Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor care, slavă Domnului, are destul de lucru. De altfel, alte patru comisii de specialitate ale Ministerului sunt în grija aceleiaşi direcţii generale: Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, Comisia Naţională de Arheologie, Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial şi Comisia Naţională pentru Monumente de For Public. Îmi este greu să îmi imaginez cum vor reuşi mai puţin de 20 de specialişti să administreze activitatea tuturor acestor comisii.
Dar să încercăm să privim lucrurile şi din altă perspectivă, una de ceva mai lungă durată, în speranţa că doamna Biró va reuşi să aibă parte de un mandat ceva mai lung şi să ducă ceva din ceea ce şi-a propus la bun sfârşit.
Am mai avut ocazia să vorbesc, din acest colţ de pagină, despre necesitatea unor strategii în domeniul dezvoltării muzeelor. Există o Strategie sectorială pentru cultură şi patrimoniul naţional (din păcate, denumirea stupidă a trebuit să urmeze denumirea de atunci a Ministerului) pentru perioada 2014-2020. Este un document valabil, din toate punctele de vedere. Nu este nevoie ca doamna ministru să încerce acum să stabilească noi strategii ori să piardă luni de zile şi o grămadă de bani pentru a stabili alte priorităţi. Strategia amintită a fost aprobată de Minister şi este un document valid, care ar trebui să ghideze activitatea acestuia până în 2020, indiferent cine va fi ministru. Dincolo de asta, doamna Biró se va putea baza întotdeauna pe sprijinul unei instituţii din subordine (mă refer la Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală, intrat, de curând, sub conducerea competentă a lui Carmen Croitoru), dar şi pe expertiza oferită de Comitetul Naţional Român ICOM şi de Reţeaua Naţională a Muzeelor din România. Cu alte cuvinte, nu este nevoie să reinventăm roata. Doamna ministru va avea la dispoziţie toate instrumentele pentru a oferi muzeelor din România ceea ce acestea solicită de mulţi ani de zile: o strategie coerentă în ceea ce le priveşte, indiferent de subordonare ori de specific. Dumneaei a anunţat deja că îşi doreşte o lege „cadru a culturii pentru ierarhizarea instituţiilor culturale”. Nu mi-e prea clar ce ar putea să reglementeze o asemenea lege, aşa încât nu mă pronunţ. Dar cred că măsurile propuse în mai sus amintita Strategie – document oficial al Guvernului României – nu aşteaptă decât să fie puse în practică. Desigur, până atunci mai pot fi aplicate diverse tactici de întârziere, cum este cazul noii organigrame a Ministerului. Dar cred că, de multă vreme, avem nevoie de lucruri serioase, de strategii, nu de tactici.
Îi doresc din suflet doamnei Biró să găsească Strategia sectorială pentru cultură şi patrimoniul naţional pentru perioada 2014-2020 pe undeva, prin biroul ei de ministru (sper că a mai rămas un exemplar acolo, încă de pe vremea domnului Barbu) şi să aibă răbdarea să o citească şi înţelepciunea să o aplice, mai ales că va avea parte de un mandat foarte dificil, oricum am privi lucrurile. Pentru cei ca noi, care trudim în muzee ca să oferim publicului nostru tot ceea ce este mai valoros din patrimoniul pe care îl administrăm, nu există speranţa unor schimbări miraculoase, peste noapte. Doamna ministru Biró Rozália, oricât ar fi de bine intenţionată (şi de asta nu mă îndoiesc), nu va putea să facă minuni, cu un buget penibil şi o organigramă răvăşită. Dar va putea să ţină cont de ceea ce a fost deja construit pentru a duce lucrurile mai departe (aici mă refer şi la mult anunţatul proiect al Codului patrimoniului cultural naţional, care este aproape gata, în sfârşit, să intre în dezbatere publică). Va avea nevoie de sprijinul şi de încrederea muzeelor şi a specialiştilor din muzee. În ceea ce mă priveşte, nu pot decât să îi urez, în limba sa maternă, siker!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper