Să bombardezi din dragoste pentru cultură

Un articol de GEORGE APOSTOIU

 

Se întâmplă, iată, în Irak, aşa ceva. Iniţial, Statele Unite au bombardat obiectivele militare ale fundamentaliştilor sunniţi pentru a împiedica un nou exod de populaţie în Orientul Mijlociu. De îndată ce djihadiştii au recurs la distrugerea mărturiilor civilizaţiei antice din Câmpia Ninive, bombardamentele s-au intensificat iar intervenţia militară americană şi-a dobândit o raţiune mai clară şi mai convingătoare. Este uşor de observat că, pe măsură ce ocupau regiunile bogate în resurse de petrol, djihadiştii limpezeau adevăratul obiectiv al „statului islamic“: purificarea religioasă. Minorităţile care nu acceptă să se convertească la islam sunt alungate. Lăcaşurile de cult ale creştinilor sau ale minorităţilor religioase nemusulmane sunt devastate în numele unui Allah de cristal. A fost distrus până şi mormântul lui Iona din biblica Ninive. Caldeenii, yaziţii, sabacii şi mandeenii se refugiază pe unde pot. Tot ce nu intră în turbanul strâmt al purităţii mahomedane nu-şi va mai găsi locul în „kalifatul urii“, cum inspirat a numit ministrul francez de externe Laurent Fabius statul islamic pentru care fundamentaliştii devastează tot ce întâlnesc în calea lor.
Fanatismul identităţii
Distrugerea mormântul lui Iona nu a fost o ţintă aleasă la întâmplare. Actul de vandalism a urmărit amplificarea simbolică a adversităţii faţă de temeliile creştinătăţii. Biblicul personaj nu corespunde „purităţii islamice“. Biblia spune că evreul Iona a fost trimis de Dumnezeu să convertească necredincioasa cetate Ninive. „şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: «Scoală-te şi du-te şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în faţa mea» (Iona, Cap.1). Misiune prea grea, va fi socotit Iona şi, temător în faţa necunoscutului, a încercat să se sustragă refugiindu-se pe o corabie care călătorea într-o direcţie opusă. Dumnezeu iscă o furtună, Iona îşi face proces de conştiinţă pentru suferinţele corăbierilor şi le cere acestora să-l sacrifice; aruncat în mare, este înghiţit de un peşte, deci moare; după trei zile şi trei nopţi este reînviat pentru a putea să împlinească porunca lui Dumnezeu: aceea de a-i converti pe locuitorii cetăţii Ninive la credinţă. Astfel, tradiţia christică îl proiectează pe Iona ca precursor al lui Isus şi, interesant, atât evreii cât şi musulmanii îl vor aşeza în rândul profeţilor lor. Fundamentaliştii islamici de azi nu mai vor să accepte un simbol întreit, de aceea i-au distrus mormântul. Ei au nevoie de un Allah pur. După cum se vede, identitatea religioasă pe care şi-o confecţionează cu fanatism ignoră până şi Coranul. Suntem în faţa unei mistici prin care se urmăreşte recâştigarea identităţii considerată pierdută. Preţul pe care sunt dispuşi să-l plătească este cel al destrămării unităţii Irakului prin foc şi sabie. Au uitat că războiul din 2003 le-a fost fatal. Nu-i interesează nici lecţia revoltelor prin care a trecut lumea arabă după 2012.
Nu poţi fi singurul judecător al propriei cauze
Cruciada djihadiştilor are o ţintă religioasă: lupta împotriva creştinilor şi una politică: instalarea statului islamic. Observatorii au sesizat reacţia „moale“ a unor state din regiune şi chiar a Ligii Arabe care a condamnat târziu violenţele fundamentaliştilor. De unde şi suspiciunea că există interese (oculte!) pentru ca autoproclamata „armată islamică irakiană“ să-şi facă de cap măcar o vreme. Cine-i susţine lupta, cine îi înarmează pe fundamentalişti? Intervenind, statele democratice nu au de ce să fie acuzate că intră în joc de partea creştinilor. De ce nu ar apăra cauza creştinătăţii, devreme ce apără mize, unele cu totul minore, în atâtea alte împrejurări? Adevărata problemă este în altă parte: de ce fundamentalismul islamic îşi arogă dreptul de a fi singurul judecător al propriei cauze?
Reacţiile externe sunt edificatoare, dimensiunea pericolului dezvoltat în Orientul Mijlociu de „cruciada islamică“ este percepută cu îngrijorare de multe state. Să trecem peste tăcerea Moscovei care are grijile ei cu sancţiunile şi contrasancţiunile economice. Şi peste reticenţa cunoscută a Beijingului faţă de conflictele aflate departe de graniţele Chinei. Să notăm ca lipsită de relief (şi de data asta!) declaraţia actualei şefe a diplomaţiei europene, doamna Catherine Ashton, care a regăsit limbajul standard pentru a condamna „crimele împotriva umanităţii, persecuţiile şi violarea drepturilor fundamentale ale omului“ în Irak. Să ne oprim la reacţii cu încărcătură reală.
Vaticanul are o poziţie la Roma şi o alta, uşor nuanţată, la ONU. Papa a făcut apel la „mobilizarea spirituală“ şi la „reacţii politice eficiente“. Sfântul Pontif rămâne fidel credinţei în iubirea faţă de semeni şi, de pe această poziţie, a condamnat războiul djihadiştilor împotriva creştinilor. Observatorul permanent (ambasadorul) Sfântului Scaun la ONU, Monseniorul Silvano Tomasi, a părăsit însă inspiraţia divină şi, gândind politic, a estimat că o acţiune militară în Irak „ar putea fi necesară“. Chemarea Papei la mobilizarea spirituală este înţeleasă în termeni mai pământeni de către reprezentanţii Sanctităţii Sale. Pe acest fond, poziţiile Washingtonului, Parisului şi Londrei par destul de moderate. Angajarea Statelor Unite într-un război terestru este exclusă, a declarat preşedintele Obama. Bombardarea aeriană urmăreşte sprijinirea forţelor irakiene şi kurde în acţiunea lor de a stopa înaintarea djihadiştilor. Ministrul francez Laurent Fabius s-a deplasat la Bagdad pentru a le spune direct autorităţilor irakiene că războiul împotriva fundamentaliştilor secesionişti este o problemă a lor. „Sprijinul nostru este de ordin umanitar, a afirmat Fabius într-o conferinţă de presă ţinută împreună cu preşedintele regiunii autonome Kurdistan. În prezent, Franţa nu are în vedere o intervenţie de tip militar. Irakienii trebuie să ducă lupta…Forţele kurde şi irakiene nu duc o bătălie pentru ele însele ci una pentru libertate care ne priveşte pe toţi.“
Şocul civilizaţiilor
Suspectată de a fi fost lansată ca doctrină ocultă, teza „şocului civilizaţiilor“ pare că se împlineşte. Furtunile religioase din Orientul Mijlociu arată că religia a devenit treptat-treptat instrument politic în rândul celor în care se află bombardierele, rachetele, dronele şi scuturile antirachetă. Nici măcar nu mai este o speculaţie politico-filozofică. „şocul civilizaţiilor“ a dobândit o cauzalitate imediată în realitatea politică, a devenit componentă a strategiilor militare. De ani buni, terorismul islamic a luat iniţiative prin care încearcă să-şi confere legitimitate. Una aberantă, desigur. Orientul Mijlociu a intrat sub zodia intoleranţei religioase. În 2003, înainte de intervenţia militară americană, în Irak trăiau peste un milion de creştini la Bagdad, Mossul şi în Câmpia Ninive. Acum, aceştia sunt alungaţi de la casele lor de islamici şi obligaţi să-şi găsească, dacă pot, alte patrii. Ban Ki-moon, secretarul general al ONU, a condamnat atacurile sistematice ale fundamentaliştilor împotriva civililor şi le-a calificat drept „crime împotriva umanităţii pentru care vinovaţii vor trebui să dea socoteală“. Parisul a luat iniţiativa convocării Consiliul de Securitate pentru găsirea unor soluţii viabile de stopare a genocidului. Furnizarea de armament armatei irakiene şi kurzilor ar fi una dintre acestea, sugerează chiar ministrul Fabius. Deşi s-a produs înainte de reuniunea Consiliului de Securitate, nimeni nu a avut obiecţii în privinţa bombardării obiectivelor militare ale djihadiştilor. Să punem reacţia pe seama faptului că bombardamentele au fost prezentate ca izvorând din nevoi umanitare. Devine, astfel, plauzibilă şi motivarea intervenţiei din grija pentru protejarea patrimoniului cultural. şi acceptabilă, salutară chiar, raţiunea bombardării vandalilor în numele dragostei de cultură. Pentru rest, orice mobil al unui război rămâne discutabil.
Exodul refugiaţilor în Orientul Mijlociu pare să nu se mai sfârşească. Politic mai rămâne o soluţie de testat: schimbarea frontierelor trasate pe liniile intereselor fostelor metropole. Este o soluţie de mare risc pentru că ar conduce la crearea de state noi. Pe ce criterii? Pe criteriile etnice sau etnico-religioase preferate de puritanii djihadişti? S-ar deschide o lungă perioadă de războaie şi, oricum, ar fi o direcţie contrară progresului în istorie. Altă soluţie ar fi impunerea păcii. Chiar cu forţa. Să bombardezi din dragoste pentru vieţile şi cultura oamenilor este altceva decât să distrugi câmpurile petroliere pentru a lichida un dictator.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper