Reconstrucţia identitară postdecembristă în Suplimentul „Nouăzeci”

Un articol de Andreea Coroian

 

Marea schimbare din Decembrie 1989 este o cotitură mentalitară insuficient analizată. Problemele identitare, de mare actualitate imediat după ’90, sunt dezbătute, însă, direct sau tangenţial în articolele suplimentului Nouăzeci – interesant de urmărit mai cu seamă pentru accesul la mentalitatea proaspăt postdecembristă.
Revista are un pronunţat caracter de critică socială, în ciuda formaţiei literare a redactorilor. De altfel, Cristian Popescu însuşi atrage atenţia „Ceea ce încercăm este să delimităm implicit un spirit literar al timpului în care trăim şi scriem. Cine suntem noi al acestei persoane întâi plural a încercării? Un grup de scriitori legaţi nu neapărat prin vârstă, ci prin diferite grade ale relaţiilor normale dintre semeni – de la prietenia directă şi o anumită înţelegere comună a literaturii, până la, pur şi simplu, afinitatea spirituală“ (numărul 10, martie 1993). Deloc de neglijat este această situare a întregii reviste sub un „noi“ al proiectului – acest sentiment al unităţii unui grup de tineri care se definesc prin relaţiile dintre semeni şi care construiesc, printr-un grup, o identitate.
„Dictatura de Obor“ – specificul discursului despre naţiune în suplimentul Nouăzeci
Dacă ne gândim că istoria ideilor a arătat că secolul naţiunilor a fost posibil abia atunci când ideii utopice de naţiune i s-a asociat ideea de libertate, e cum nu se poate mai justificată dorinţa-fundament a nouăzeciştilor de a repune pe tapet ideea de naţiune. Discursul despre naţiune nu mai putea fi, însă, unul de tip romantic. După ce ideea romantică de naţiune a traversat negarea ei modernă şi mai ales avangardistă, pe când statul postceauşist experimenta, iată, democraţia, nouăzeciştii nu se mai puteau urca la tribune să ţină prelegeri maioresciene despre naţiune. şi nici măcar despre libertate. şi, cu siguranţă, nu de la balcoane, după anii utopiilor dejist-ceauşiste. E clar, discursul despre naţiune şi identitate naţională trebuia reinventat din temelii, fără încărcătura autoritară de care fusese ros din toate părţile.
Suplimentul Nouăzeci al revistei Luceafărul se autointitulează „supliment de direcţie al revistei Luceafărul“, unul dintre cele mai citite ale perioadei, în special datorită modalităţii inteligent umoristice de a pune în pagină evenimentele şi opiniile. Într-o cultură a divertismentului şi a senzaţionalului din presa proaspăt descoperită ca instrument, suplimentul Nouăzeci îşi propune să discute teme mari culturale şi naţionale. Prinşi într-o dictatură a pieţei şi a divertismentului (Ion Simuţ), specific postdecembristă, dar mai uşor de combătut prin aceleaşi mijloace, scriitorii de la Nouăzeci se confruntă în acelaşi timp cu o „dictatură de Obor“, cum o intitulează Cătălin Ţârlea într-un articol. Aici nu mai e vorba doar de modalitatea în care transmiţi informaţia, ci de o societate aflată într-o criză acută a valorilor.
Ca soluţie, Nouăzeci găseşte potrivit să trateze, pe alocuri, marile teme în registrul faptului divers, ascunzând, în spatele unor ironii sau pastişe ficţionalizate, adevăruri cu majusculă – căci dacă e doar literatură, nici adevărul nu doare aşa tare. Excepţie fac totuşi paginile de Politică Literară şi Viceversa, unde sunt inventariate subtil referinţele culturale ale lunii, şi scurtele editoriale de pe primele pagini ale numerelor, care aduc în prim plan probleme actuale – unde aerul e voit serios, ca în orice altă publicaţie care se respectă.
Criza de proiect – ambianţa culturală neopaşoptistă
Câteva editoriale de primă pagină o spun cât se poate de clar: ambianţa românească de după ’89 e una neopaşoptistă – în care totul se construieşte, în care totul urmează a se face. Aici intervine trio-ul conceptual naţionalism-patriotism-cultură. E, până la urmă, direcţia revistei, o profesiune de credinţă menită să exalte importanţa revistelor culturale în peisajul românesc; cultura este, aşadar, cea care poate absolvi de explozia de naţionalisme ce sunt pe cale să împânzească Europa: „Trăim o epocă de resurecţie incredibilă a naţionalismului“, va începe Cătălin Ţîrlea un editorial de primă pagină cu titlul Criza de proiect (numărul 13, mai, 1993). „Tumora naţionalistă“ îşi are explicaţii dintre cele mai profunde, specifice deopotrivă Vestului Europei, care trăieşte marele confort, şi Estului, unde ideologiile comuniste au distrus sentimentul patriotic. Rămâne obligatoriu de sesizat formularea ideii culturii ca soluţie profilactică. Naţionalismul românesc se dezvoltă pe un substrat etnic divers, arată nouăzeciştii, însă soluţia declarată împotriva ultranaţionaliştilor noştri nu e în fond, decât „băşcălia detaşată“. Totuşi, drept dovadă a faptului că subiectul îi preocupa constant, stă un editorial de primă pagină semnat tot Cătălin Ţîrlea din ianuarie 1992, în care „două aberaţii“ sunt analizate comparativ: etnicul şi eticul. Acesta din urmă priveşte exclusiv problema literaturii şi refacerea canonului după 1990 în funcţie de activitatea pre-decembristă. Cât priveşte etnicul, părerea e constantă: la graniţa dintre patriotism şi naţionalism ar sta cultura. După nouăzecişti, însăşi Cultura nu-l va lăsa pe om să devină ultranaţionalist, ci un bun patriot.
Construcţia identitară porneşte de la cultivarea unor modele şi antimodele consacrate de tradiţie. Primul aspect în acest sens e aşezarea revistei sub cupola personalităţii lui Caragiale. Mai mult decât atât, nouăzeciştii, critici la adresa societăţii româneşti, sunt capabili să observe şi să sublinieze apoi prejudecăţile şi stereotipiile românilor privind personalităţile aşa-zis naţionale.
În primul rând, dihotomia Caragiale – Eminescu e un element important în definirea temei identitare. După ce vor declara răspicat „Există o dinastie Caragiale care domină dintotdeauna istoria noastră“, fiind „modelul ontologic cel mai bine adaptat la spaţiul românesc în genere“, jurnaliştii de la Nouăzeci atrag atenţia: „Caragialismul ca expresie socială este, să ne-nţelegem, o proiecţie a pseudo-intelectualului mărunt din România acestui secol întreg. A celui lipsit de repere culturale şi pus pe zeflemea“. Caragiale este mitologizat puternic mai ales după ’90. Tot ce e mai balcanic în spiritul românului e pus pe seama lui Caragiale, de vreme ce lumina „Luceafărului poeziei româneşti“ stă strajă peste ceea ce e bun şi frumos. „Maniheist şi aberant, dacă tot ce e mai bun din aşa-zisul românism stă sub semnul lui Eminescu, tot ce e rău moral şi rău social este aşezat sub semnul Caragiale – un Caragiale atrofiat, schematizat, clişeizat“. Şi argumentul se diseminează înspre existenţa unei Românii a lui Blaga, a lui Neagoe Basarab sau a lui Eliade. „De ce să facem din Caragiale un tiran odios al spiritualităţii noastre? Cum am făcut cu Eminescu (care este un tiran blând şi bun). Dintr-o serie de complexe camuflate, bineînţeles. Din neputinţă. Din nevoia de a pune la gâtul altcuiva cruciuliţa jegoasă a păcatelor noastre“. În aceeaşi linie rămâne celebrul text al lui Cristian Popescu, publicat pentru prima dată tot în Nouăzeci, Caragiale n-a existat –“Dar pentru că toate trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Caragiale“.
Apoi, e vie dezbaterea cu privire la modelul de om providenţial al epocilor culturale. Trimiterile contemporane cele mai la îndemână sunt la personalitatea criticului literar Nicolae Manolescu. Intelectualul de după ’90 nu poate fi, însă, unul de tip paşoptist, iar românii nu trebuie să se aştepte de la oamenii de cultură să fie numaidecât oameni ai cetăţii. Păţaniile d-lui Manolescu ar trebui să fie un contra-exemplu pentru intelectualitatea artistică: „omul de cultură (…) care să rezolve problemele statului în mod direct nu este un model veşnic şi inevitabil. Scriitorul poate servi cetatea şi doar prin caracteristicile propriei sale meserii, ceea ce prin alte părţi este un semn de civilizaţie şi de normalitate“ (numărul 12, aprilie, 1993).
Antenele critice ale nouăzeciştilor au avut în vizor şi de-sanctificarea disidenţilor Monica Lovinescu & co. Asupra lor planează mai multe acuzaţii, dintre care o cităm pe aceea cu valenţe identitare. Monica Lovinescu s-ar face vinovată de „următoarea idee de bază: că tot românu’ din ţară e prost, şi că ăla de peste hotare e dator să-l deştepte“.
O cronică de eveniment – Apoplexia naţiunii. Maicăl Gecsăn şi Lupta de la Vaslui – surprinde episodul concertului starului american la Bucureşti: „Încărcată de glorie, eroica noastră tânără generaţie nu va mai cânta în vecii vecilor la frunză, ci numai la dolar (pe care nici măcar nu-l va tăia la câini): «Foaie verde de dolar/ Fă-mă, mamă, mega-star»“ . Folclorul, marele „bagaj“ al poporului român, mit atât de atent construit de la paşoptişti la protocronişti, cade, sub ironia nouăzecistă, în derizoriul dolarului râvnit. În altă parte, nouăzeciştii ridiculizează însuşi mitul Mioriţei. Un articol care tratează cu umor propunerea Academiei de a schimba ortografia prin circulaţia concomitentă după reguli clare atât a lui „î“ din „a“, cât şi a lui „â“ din „i“, trimite la retranscrierea unor simboluri româneşti cum ar fi poezia pe ruine a lui Bolintineanu sau Scrisoarea a III-a eminesciană. Dorinţa de a accentua latinitatea limbii este ironizată, de vreme ce se propune scoaterea din limbă a sunetelor care nu sunt de origine latină şi chiar (!) „Propunere fundamentală, patriotică şi f. importantă: dispariţia consoanelor din numele ţării“. Numele ţării, în urma exerciţiului lingvistic burlesc al redactorilor de la Nouăzeci, devine: „Oaia“. Iată, aşadar, predestinarea mioritică placată asupra identităţii româneşti – şi filtrată, desigur, prin lentila ironică şi plină de imaginaţie a nouăzeciştilor: „Eu aşa văd România acu’: ca un miel în paie la care vine din când în când mă-sa şi mai dă cu ţâţa peste el. Păi după toţi anii ăştia, eu nu zic că trebuia să fim ţapeni, mă, da’ măcar să fi fost în picioare!“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper