Politica literară şi viceversa. Despre ideologia publicistică a nouăzeciştilor

Un articol de Andreea Coroian

După mai multe decenii în care singura şansă a literaturii fusese să se declare apolitică, autonomă, Generaţia ’90 redescoperă „implicarea“ ideologică. Ea o face însă sub semnul parodiei şi al minimalizării programatice (deci tot sub aripa estetismului), de vreme ce rubricatura sub care stau notele social-politice se intitulează „Politică literară şi viceversa“.
O astfel de tabletă e grăitoare pentru atitudinea celor de la suplimentul Nouăzeci faţă de ideologie, fie ea şi literară. „Excepţionalul număr Caragiale al revistei clujene Apostrof conţine, fatalmente, şi câteva rânduri mai puţin fericite. Ne pare rău că printre acestea descoperim şi articolul „Despărţirea de Caragiale?“ al Monicăi Lovinescu. Confundând interminabil literatura cu socialul, d-sa ne propune o despărţire de caragialism şi o readucere a lui Caragiale în literatură“. Nimic din dorinţa eticistă care îi va caracteriza pe revizionişti nu se regăseşte în tonul nouăzeciştilor, cu atât mai puţin reverenţa faţă de disidenţa din exil. Chiar dacă îşi propun să iasă în societate şi să decongestioneze traseul dintre literatură şi viaţă, nouăzeciştii preferă să privească literatura mai degrabă din unghi estetic, aşa cum o făcuseră generaţiile trecute, de la şaizecişti până la optzecişti. O atitudine „je m’en fische“-istă, compatibilă în mod paradoxal cu estetismul generaţiilor anterioare, faţă de marile probleme ale societăţii postrevoluţionare caracterizează gruparea nouăzecistă. De altfel, s-a mai semnalat că rescrierea canonului în anii ’90 nu a fost decât o despărţire de neomodernism, dar în termenii estetizanţi ai neomodernismului.
Notele de sub rubrica Politică literară şi viceversa sunt, de fapt, nişte pastile scrise cu nerv publicistic, care se caracterizează prin aruncarea în aer a oricărei politici literare. Polemica cu Monica Lovinescu, acuzată de „confuzie de criterii“, de neînţelegerea spiritului caragialian şi de o anumită formă de schematizare degenerează într-un ton băşcălios, cu trimiteri politice la ridicolul social postrevoluţionar. Revista Apostrof, care găzduieşte şi răspunsul Monicăi Lovinescu, este, după nouăzecişti, revista din oraşul lui Funar, cel mai clar exemplu de caragialism în stare pură: „În altă ordine de idei: tare ne-au mai dezamăgit prietenii de la Apostrof: păi bine, domnilor, să scoateţi un număr Caragiale, având în acelaşi timp un primar ca dl Funar şi să rataţi cu atâta graţie o părere de la dânsul? Zău, tare am fi fost curioşi să vedem ce crede dl Funar despre Caragiale…“. Estetizarea realităţii de zi cu zi – prin armele parodiei şi ale ironiei – e o constantă a publicisticii nouăzeciştilor, iar Funar devine, din perspectiva lor, un personaj evadat din ficţiunile marelui dramaturg român. „Nouăzeciştii“ – aşa sunt semnate majoritatea tabletelor din sectorul Politică literară şi viceversa – deculpabilizează „reputaţia“ clasicului român, care devenise după ’90 simbol al tuturor relelor şi „neaşezărilor“ românilor (în antiteză cu eminescianismul bun), arătând că, de fapt, aşa-zisul caragialism al societăţii româneşti e o construcţie culturală fără nicio legătură cu realitatea şi că aceleaşi „defecte“ sociale sunt specifice (deci, imputabile) şi altor naţiuni.
De fapt, această distanţă relativizantă faţă de toate „valorile tari“ ale culturii şi societăţii româneşti e mărturisită direct de semnatarii paginii sociale a suplimentului „Nouăzeci“. Ei propun „băşcălie detaşată“ şi „zâmbetul condescendent din colţul gurii, adresat de obicei comportamentelor deviaţioniste“. Tonul oarecum neserios, de permanentă joacă de-a cultura, nu trebuie să înşele, însă. În spatele tabletelor de-a Politica literară şi viceversa nu se ascund valori smintite, aşa cum pozează teribilist tinerii nouăzecişti, ci o politică literară cât se poate de serioasă. Scepticismul şi relativismul fac din Luceafărul şi din suplimentul lui una dintre cele mai detaşate publicaţii culturale într-un moment când tocmai detaşarea lipsea societăţii româneşti. Tonul zeflemitor afişat permanent în aceste tablete lasă să se întrevadă totuşi diagnostice corecte şi o echidistanţă remarcabilă (deprinsă, poate, de la sobrul conducător de cenaclu Mircea Martin?) pentru o generaţie ieşită nu de mult de pe băncile Universităţii.
Nouăzeciştii se angajează în polemici şi bătălii literare cu majoritatea publicaţiilor concurente, de la România literară până la Apostrof şi Dilema. Ceea ce-i deranjează cel mai mult e, dincolo de instituţia coteriei la români, respectul necondiţionat, necritic, faţă de valori considerate indiscutabile. Alături de Monica Lovinescu, sunt luate permanent peste picior personalităţi precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Alex Ştefănescu, Alex Leo Şerban ş.a.m.d., tânăra generaţie dând impresia că refuză orice fel de autoritate culturală – în fapt, ei nu fac decât să recunoască şi să consacre autoritatea acestor personalităţi.
Pamfletele şi comentariile acide sau judecăţile incomode sunt frecvente în paginile de Politică literară şi viceversa. Mai cu seamă strategiile publicistice ale României literare, sediul oficial al literaturii, sunt supuse ironiilor nouăzeciştilor: „Într-adevăr, se pare că dl Profesor Nicolae Manolescu ne citeşte şi citindu-ne, chiar ţine cont de părerile noastre. De-abia în numărul trecut am apucat să deplângem jocul de-a cronica în duet în care Nicolae Manolescu l-a atras pe «tânărul şi talentatul» Claudiu Constantinescu că, iată, aproape imediat, adică în numărul 9 al României literare, autoaniversându-şi 31 de ani de la prima cronică, Nicolae Manolescu găseşte implicit şi ocazia de a justifica colegialitatea de pagină cu tânărul şi talentatul Claudiu. Asemănarea între cele două debuturi distanţate de atâţia ani ar fi că, atât într-un caz, cât şi în celălalt, cei doi debutanţi, din Contemporanul lui George Ivaşcu şi din România literară a lui Nicolae Manolescu, înainte de a-şi publica prima cronică într-o revistă de mare tiraj, n-ar fi scris decât lucrări de seminar sau de examen. Diferenţa, care ni se pare esenţială şi pe care Nicolae Manolescu n-o pomeneşte, este că dânsul nu a debutat ca un fir de iarbă plăpând încercând să crească – fără speranţă – la rădăcina unui mare arbore“.
Nu toate tabletele de „politică literară“ au coloratură parodică, deşi nouăzeciştii ţin la natura lor fragmentară, improvizată, neprogramatică. În două problematici stringente ale epocii, generaţia tânără de scriitori post-nouăzecişti impresionează prin maturitate şi detaşare. În primul rând, ei asistă cu o superioritate afişată la bătăliile revizuirilor, neangajându-se nici de partea eticilor acuzatori, nici de cea a celor care scuză concesiile scriitorilor – „Din ce în ce mai lungi şi mai jenante ni se par articolele d-lui Gheorghe Grigurcu pe tema Marin Preda, ca şi răspunsurile coaliţiei adverse. Polemica aceasta, în care am fi intrat şi noi cu plăcere, dacă n-ar fi luat turnura pe care a luat-o, se îndepărtează din ce în ce mai mult de obiectul său iniţial, cum se întâmplă de obicei la noi. În fond, o discuţie polemică pe marginea romanelor scriitorului în cauză n-ar face decât să întreţină permanent actualitatea operei, ceea ce e un lucru bun. Obstinaţia cu care se discută însă aspectele biografice ne face să credem că ambele părţi doresc să tranşeze, pe seama lui Preda, o problemă de politică literară, anume atitudinea pe care ar trebui s-o adopte lumea nu faţă de Preda neapărat, cât faţă de scriitorii importanţi ai epocii defuncte. Atât linia acuzatoare a lui Grigurcu, cât şi cea uităcioasă, iertătoare a coaliţiei ni se par la fel de paralele cu discuţia de fond“. Printr-un adevărat spirit vizionar, nouăzeciştii pot să întrevadă deja proporţiile pe care le va lua problematica „revizuirilor“, dar şi falsificările culturale pe care ea le va antrena.
Ironici, tăioşi şi acizi, nouăzeciştii detestă ridicarea tonului şi absolutizarea unei poziţii: „Şi-acum să-ncercăm puţin să generalizăm: dacă spui ceva rău despre G. Călinescu, despre Arghezi ori despre Nichita Stănescu (scriitori care într-o mai mică sau mai mare măsură – au făcut compromisuri morale, sociale şi estetice în anii comunismului) – îţi sar în cap, din motive pur estetice, cei de la Literatorul. Dacă spui ceva rău – din motive estetice – despre Paul Goma, despre Monica Lovinescu sau despre Ana Blandiana, de exemplu, îţi sar în cap cei de la România literară, din motive morale şi politice“. Ei întrevăd, deci, aerul irespirabil şi terenul minat al dezbaterilor din anii ’90, cu acuze şi tonuri ridicate din toate direcţiile.
Şi mai lăudabilă e această neutralitate jucăuşă atunci când nouăzeciştii urmăresc mişcarea de idei ideologice-politice ale epocii – ei observă cu acuitate ascensiunea extremismelor după ’90. Se vor afla, pe rând, sub tirul ironic al nouăzeciştilor toate publicaţiile de orientare ideologică îndoielnică, de la Mişcarea „coriolanului-hristic“ Marian Munteanu, Europa „holocausticului“ Ilie Neacşu, Noua dreaptă a „nepotului vărului Shakespeare, pistolarul“ Radu Sorescu, Vremea şi Totuşi iubirea ale „neadecvabilului“ Adrian Păunescu, Gazeta de Vest a „suavului şi delicatului cuib legionar din Timişoara“, România Mare a „unicului patriot naţionale C.V. Tudor girat de eminentele prozator şi deputat Eugen Barbu“.
În concluzie, aceste simple note de Politică literară şi viceversa reuşesc să construiască un areal de idei extrem de coerente, contribuind în mod decisiv la portretul de grup al generaţiei. Nouăzeciştii nu sunt nişte paseişti sau iluzionaţi, ci mai degrabă nişte „realişti“ în ce priveşte politica culturală, de vreme ce sesizează cu promptitudine toate alunecările de discurs ale celorlalte publicaţii. Deschiderea spre dialog şi relativitatea sunt iarăşi prezente în paginile suplimentului Nouăzeci, deoarece tinerii încearcă să înţeleagă (şi să analizeze, în consecinţă) toate modificările peisajului cultural de după 1989. Poate că tinerii de la Nouăzeci identifică în acest „caragialism“ adoptat un antidot la toate inflamările ideologice ale epocii. A lua totul à la légère e, probabil, singura şansă de supravieţuire culturală care să permită creaţiei să se menţină în limitele normalului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper