Polemici, anecdote şi pamflete

Un articol de Constantin Coroiu

Incitat de un articol apărut într-un săptămânal cultural, care îl viza pe Dorin Tudoran, revăd nişte însemnări pe care mi le-am făcut la lectura cărţii acestuia, Absurdistan, o tragedie cu ieşire la mare. Gândeam şi scriam atunci, la apariţia ei, că presa postdecembristă ar fi arătat poate altfel cu jurnalişti şi şefi de publicaţii sau de televiziuni de talia autorului ei. Oricum, ar fi de dorit ca gazetarul postdecembrist să citească cu atenţie eseurile, dar mai ales pamfletele şi articolele sale polemice. Poate mai învaţă câte ceva. Într-un text intitulat Puţoiul zilei, Tudoran constată că rădăcinile competiţiei „triste şi acerbe“, după principiul „cine scuipă mai degrabă şi mai gros“, sunt „lipsa de cultură, lipsa de educaţie, dorinţa de a-ţi face un nume cu orice preţ şi, mai ales, o crasă lipsă de deontologie profesională“. Articolul este datat noiembrie 2004, când, în opinia lui Dorin Tudoran – „vocaţia sinucigaşă a presei româneşti“ s-a manifestat la o cotă maximă. Ceea ce scria el acum zece ani este valabil şi astăzi: „…până la urmă, nimeni nu-ţi poate băga în buzunar calităţi pe care nu le ai, cum tot nimeni nu pare azi interesat în presa românească de a îndruma paşii «lupilor tineri» încât să-i ferească de-a deveni, prea repede, «jigodii bătrâne». Să fi dispărut oare o întreagă şcoală, odată cu moartea unor oameni ca Mircea Grigorescu? Le spune ceva tinerilor de azi numele acestui uriaş om de presă? Probabil că nu. (În mod sigur, numele marelui ziarist pe care nu l-au deformat nici democraţia, nici dictaturile sub care şi-a practicat profesia, cea mai frumoasă din lume, cum o considera un as al ei, Gabriel García Márquez, nu le spune nimic nici „lupilor tineri“, nici celor bătrâni – nota mea). Prima lecţie despre ceea ce se face şi nu se face pentru a nu mânji numele de gazetar am primit-o de la dl. Grigorescu, într-o dimineaţă de vară, în Piaţa Amzei. M-a invitat la «roşii cu brânză şi un castravete»… S-a uitat la mine şi a zis: «Dacă eşti din ăia care cred că tot ceea ce-ţi trebuie e doar talent, apucă-te de altceva. Dacă nu, ascultă bine la ceea ce-ţi spun acum. Şi, fii atent, una e să fii tânăr şi alta să fii un puţoi. Ne-am înţeles?»“. Şi tânărul Dorin Tudoran a înţeles bine şi pentru totdeauna lecţia celui ce avea să moară tot în Piaţa Amzei în timp ce stătea la coadă la un chioşc de ziare, pentru a-şi lua porţia zilnică de presă. Într-adevăr, talentul e necesar, dar nu şi suficient. Ce te faci, însă, când nici măcar talentul nu-i dă afară din casă pe „lupii tineri“ (de cultură şi gramatică ce să mai vorbim?!), pe „jigodiile bătrâne“ ori pe domnişoarele şi doamnele Cucu, ce combat zi de zi, seară de seară, în „editoriale“ şi talk-show-uri, ca în Piaţa Matache! Apropo, în treacăt fie zis, de la Rică Răducanu până la Ion Cristoiu, România e o ţară plină de editorialişti, mai mulţi decât ingineri, medici, ziarişti veritabili, scriitori ori culegători de căpşuni în Spania la un loc. A fost făcut praf şi pulbere până şi conceptul de editorial, care presupune, între altele, un discurs de o ţinută intelectuală şi morală ireproşabilă.
Nu cunosc o definiţie mai inspirată şi mai memorabilă a acestei ţări decât cea aparţinând autorului Micului tratat de glorie şi al Pasajului de pietoni: „În România se întâmplă mereu lucruri foarte interesante, fiindcă nu se întâmplă niciodată ce trebuie“. Problema numărul unu a ei, a noastră, nu e atât corupţia – care, în definitiv, este mai mult un efect decât o cauză a tuturor relelor şi care, cum ne asigura unul dintre numeroşii politicieni semidocţi şi iresponsabili, mai poate fi „jugulată“ – cât lipsa de caracter. Iar această problemă, de care se plângea principele Carol I, după cinci ani de la venirea sa în România, într-o faimoasă scrisoare scăpată în presa germană, care i-a scandalizat foarte tare pe politicienii autohtoni ai vremii, mă tem că este insolubilă.
Pe scena „Republicii Române Absurdistan“ se perindă foşti şi actuali preşedinţi, premieri, miniştri, politicieni demagogi şi corupţi, consilieri prezidenţiali, dar şi intelectuali cu ifose elitiste, scriitori rataţi, ziarişti mercenari etc. O faună diversă. Singura care rămâne nevăzută în suferinţa ei este „România profundă“. Când „ies“, cu măştile trase de condeiul lui Dorin Tudoran, personajele acestea par să nu mai aibă nicio şansă la o altă imagine, atât sunt de expresive şi de adevărate. În publicistica sa se mişcă, animată de o pană pe cât de ascuţită, pe atât de necruţătoare o faună ameţitor de bogată şi de pestriţă: corupţi până în măduva oaselor, deghizaţi în mari luptători anticorupţie, politicieni de doi bani, sforari care fabrică aşa-zise platforme politice şi lideri fără carismă, demagogi fără scrupule, ciocoi vechi şi noi, pescuitori în ape tulburi, paranoici şi hoţi ajunşi în fruntea bucatelor, tineri politicieni cu aspect şi comportament de gigolo ori cu ifose de universitari şi, vai, de eseişti, dar vădind o jalnică lipsă de proprietate a termenilor şi, cum ar fi spus criticul Al. Piru, fără niciun talent, şuţi pe post de consilieri prezidenţiali, intelectuali elitişti puşi să promoveze o anumită cultură românească pe bani publici, giruete rafinate, dar şi groteşti, lipite de sticla televizorului, „dilematici… trudind cu entuziasm“ la curtea tuturor stăpânilor etc.
Un pamflet al lui Dorin Tudoran se intitulează Macaroane pe urechi sau anecdote mari despre oameni micuţi. Memorabil este portretul „preşedintelui jucător“: „Pe masa de biliard a politichiei româneşti, dl. Băsescu este tacul negeluit care nu se sfieşte să rupă de fiecare dată postavul verde al competiţiei. Privind cu un ochi la slănină şi cu altul la făină, Domnia sa hăituieşte bilele cu o violenţă de neaflat pe scările Richter şi Mercalli. Pentru dl. Băsescu, cele şase găuri ale mesei de joc nu sunt decât şase gropi de gunoi în care ţine să-i afunde pentru totdeauna pe «ăilalţi»“. Să mai citim câteva rânduri şi din pamfletul Trabantu’ şi levantu’: „Ajuns la Cotroceni, dl. Pleşu se apucă de plătit poliţe. Îl destituie pe dl. Buzura printr-o hotărâre a dlui Băsescu. Fireşte, mârlănia spiciuleţului şi cinismul râsului prezidenţial rămân profund băsesciene. Totuşi, în acest caz, preşedintele l-a slujit pe consilier şi nu invers; o inversare de roluri cam nepotrivită. Pe vremuri, exista ştiinţa punerii batistei pe ţambal pentru a mai lua ceva din stridenţa cântării. Chiar e criză de şifon la Cotroceni?. Dl. Patapievici este unul dintre intelectualii proeminenţi ai României. Intrarea sa pe poarta din faţă a unei instituţii culturale ar trebui să fie o bucurie. Numai că dedesubturile rocadei au creat o situaţie deplorabilă. Cât priveşte imensa admiraţie a dlui Băsescu pentru dl Patapievici, faceţi un test: luaţi o pagină scrisă de ultimul şi puneţi-o sub ochii celui dintâi. E posibil ca în mai puţin de un minut dl Băsescu să facă pluta pe parchet. Noroc cu dl Pleşu care-i poate descânta de deochi“.
Pare un comentariu avant la lettre al lamentărilor şi îngrijorărilor televizate ale preşedintelui de două ori suspendat şi de facto chiar demis privind, vezi Doamne, incapacitatea unui recent numit ministru al Culturii de a dialoga cu „pontifii“ băsişti ai culturii româneşti. Asta nu înseamnă că sunt foarte fericit să o văd pusă în fruntea Culturii naţionale pe altfel simpatica doamnă care are tot atâta competenţă în acest domeniu câtă dl Băsescu în privinţa eseurilor filosofice ale domnului Patapievici. A lipsit parcă ceva, şi anume ca dl Băsescu, povestitor la ceas de seară, altminteri lipsit totalmente de har, să ne evoce exemplul fiicei sale care, ca europarlamentar şi în alte calităţi, s-a acoperit de glorie cu „succesurile“ ei. Noi alegându-ne doar cu… eşecele.
Nu lipsesc din panorama lui Dorin Tudoran nici unele scene şi figuri ale lumii literare, deşi mai puţine decât mi-aş fi dorit. Mai multe texte, vreo şapte, dacă le-am numărat bine, îl au ca „erou“ pe Nicolae Breban. Ideea de a proiecta, într-un pamflet, asupra autorului imaginea unui celebru personaj al său nu e nouă. Depinde însă, stilistic vorbind, de rezultat: „O teribilă clonare loveşte imaginile care ies de sub pana Domniei sale, încât, tot ce mişcă în pagină sunt doar nişte grobei, purtând un radio cu tranzistori (marca Breban), agăţat de gât (design Breban), la care radio cu tranzistori nu se prinde decât un singur post de radio – PRO Breban –, care nu difuzează decât o singură melodie – «Breban am fost, Breban sunt încă» – şi care nu acceptă decât o singură reclamă: «Trăiască Nicolae Breban, în frunte cu Nicolae Breban». Unde ar mai avea loc şi restul umanităţii?“. Parafrazând o veche zicere populară, nu pot spune decât atât: dacă e pamflet, pamflet să fie!
Închei, oprindu-mă o clipă la un excelent interviu realizat de Daniel Cristea-Enache pentru Adevărul literar şi artistic şi intitulat Şah la orgoliu. Dorin Tudoran încheie convorbirea într-o notă gravă ce îl pune şi pe cititor într-o stare de reflecţie asupra lui însuşi: „Există, d-le Cristea-Enache, o întrebare care vă frământă şi pe care nu mi-aţi adresat-o pe şleau, dintr-o delicateţe pentru care vă mulţumesc. Aţi început cumva formularea ei, în câteva rânduri, dar v-aţi oprit undeva la sfertul ori la jumătatea drumului. Ea ar suna cam aşa: «D-le Tudoran, aţi ratat ori nu?». În varianta ei şi mai neiertătoare, întrebarea ar putea suna chiar: «D-le Tudoran, sunteţi, totuşi, conştient că aţi ratat?». Oricare ar fi varianta pe care aţi alege-o, răspunsul meu la întrebarea dvs. este unul şi acelaşi. Pe cât de simplu, pe atât de trist: «Da»“.
Numai că, repet un truism, Dorin Tudoran nu se poate să nu ştie că nu ratează decât cei care au ce rata. Proştii şi canaliile nu ratează nimic pentru că nu au nimic de pierdut. Ei numai câştigă, ei dobândesc victorii după victorii sau, mai nou, succesuri…

Un comentariu pentru “Polemici, anecdote şi pamflete”

  1. septembrie 1, 2014 la 3:19 pm

    Exceptional si gata !

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper