Ogorul florii de piper

Un articol de Jeana Morărescu

Dumitru Radu Popescu, Scrisori deschise, Editura „Scrisul Românesc“, Craiova, 2013

 

Lui Dumitru Radu Popescu îi convine de minune formula Scrisorii deschise pentru o bogată arie a eseisticii sale – nu numai pentru particularizarea în imaginar a unui perete rezonant – într-un hău al spaţiului anonim în care o mare parte din radianţa cuvintelor s-ar putea lovi de sindromul uman autist al zilei de azi, elocvent întrupat de emblematica Piticului din grădina de vară, despre care face vorbire în ultima scrisoare. Lui D.R. Popescu îi convine de minune formula Scrisorii deschise, pentru o larg-încăpătoare furibonderie pamfletar şi pentru faptul că genul acesta epistolar, ce îşi poate adjudeca un regim cvasimetaforic, îi permite o libertate „respiratorie“ specială: digresiunea amplitudinară. „M-ar interesa, azi, ce părere ai despre Japonia, despre împrejurimile Aradului, despre Agapia – de care te afli destul de departe, în spaţiu, şi despre Shakespeare Vilmoş, de care sunt sigur că ai rămas aproape în timp, în spaţiu şi în simţiri!“. Bucla digresionistă cerută preopinentului e pretextuală pentru că emitentul abia aşteaptă să-şi transmită opiniile proprii, să-şi descarce din limbă doza de piper usturător, coroziv, a filmului său reflexiv prin care defilează, în chip dramatic sau hilar evenimentele şi ştirile cotidianului. Japonia: spaţiul tragic al celui mai puternic cutremur înregistrat până atunci (2011) – echivalentul a 17.000 de bombe de calibrul celei care lovise Hiroşima – cutremurul în care „rebeliunea forţelor incandescente din foalele pământului“ a demonstrat că… „supraabundenţa economică, industrială şi alimentară a Japoniei se poate arăta nulă!… Oamenii pot muri subit, sub valuri, sub dărâmături, iradiaţii, dar bine îmbrăcaţi, cu conturi în bănci şi cu maşini la scară!“ Filosofia sarcasmului este grila omniprezentă, care nu-şi va refuza extinderea şi la arealul natal, la „ţinuturile danubiano-pontice“. „Numai în România – acest colţ de rai, de pe un picior de plai! – previziunile sunt optimiste, căci nu ne ameninţă ravagiile civilizaţiei! Optimişti, da, suntem (…) pentru că limba română a înregistrat o faimă mondială, incredibilă: a devenit o limbă străină în propria ţară! Guvernanţii noştri partinici ar trebui consemnaţi cu litere de aur nu doar în istoria lumii, ci şi în calendare! (…) Hodoronc Tronc şi ai săi au tratat istoria, pe bună dreptate, ca pe un element distrugător – aşa că au acordat limbii române o dimensiune europeană (ce europeană – mondială) unică pe mapamond! Cetăţeanul român are de azi înainte mândria de a învăţa limba română ca limbă străină!“ Sau: „Iată ce-mi aud şi văd urechile, la televizor: Stareţa dela monastirea Agapia, monastire care s-a învârtit cu acapararea a sute de hectare de păduri, ca şi cum ar dori să stuchească şi pe reforma lui Alexandru Ioan Cuza şi chiar s-o arunce în ridicul! – le-a dat un ultimatum sătenilor din preajma sfântului lăcaş!… Să părăsească, vai, cu grăbire, casele, în care locuiesc, din bătrâni, ca monastirea şi maicile adiacente să poată lua în stăpânire pământul de sub case, magazii, grajduri, precum şi drumurile! (…) Cine nu-şi părăseşte casa, nu va fi îngropat în cimitirul patronat de monastire! Stareţa e pur şi simplu genială. Are un stil de lucru cu Dumnezeu, nemaipomenit! Sufletele moarte ale bătrânului Gogol devin un fleac electoral!…“ Obsesia ferocizată a lui „a avea“ şi „a dobândi“ – ca eroziune intratabilă a fiinţei! Aceasta-i morala (tragică?) a „faptului divers“ – al cărui culegător insaţiabil se dovedeşte a fi în aceste Scrisori deschise, Dumitru Radu Popescu. Românii se arată a fi devenit goi pe dinlăuntru, precum flautele – cu care îi compară prinţul Hamlet pe cei doi amici trădători, Rosenkrantz şi Guildenstern – disponibile „melodic“ oricărei labilizări morale. Diatriba va continua: „…Ia închipuiţi-vă o scenă jucată de nişte umbre într-o biserică din judeţul Arad! Umbrele se apropie de altar, se închină, îngenunchează în faţa preotului de umbră (…) Clopotul bate, umbrele prind viaţă – adică încep să aibă şi trupuri! Grozav! Bărbaţi şi femei se strâng în jurul scaunului rămas liber prin moartea celui ce îl avusese în posesie… (…) Cine vrea să aibă scaunul rămas liber în biserică? Linişte, câteva clipe. Apoi începe Licitaţia! Un milion! Zice un credincios. Două! Zice o credincioasă. Nouă. Să ai un scaun (…) lângă sfinţii de pe pereţi!… în împărăţia lui Dumnezeu! Cinci milioane! Douăzeci de milioane! Treizeci de milioane! Credincioşii nu dau nimic pe nişte foi de hârtie… banii… (…) Totul e credinţa! (…) Şaizeci şi şase de milioane!“. O dată, de două, de trei ori… „Scaunul din biserică a fost adjudecat! Dumnezeu a biruit în sufletul fericitului câştigător! Credinciosul se aşază în scaun, îşi face trei cruci, pupă icoana cea mare din altar! Pupă mâna lui Iisus, cel de pe cruce, pupă mâna Fecioarei Maria…“ Câtă capacitate de „caricare“ literară încorporează un atare pamflet? Se pare că, într-adevăr, prin raportare la sursa lui reală, caricarea factologică e minimă! „Literară“ rămâne doar percutanţa geniului reflexiv al scriitorului, care extrage, în „splendoarea“ (citeşte „puritatea“) ei tragică, deraierea fiinţială a Omului şi autocomplacerea lui în domeniul, sclipitor ca de bâlci, al formelor „pure“, adică văduvite de orice conţinut afectiv. D.R. Popescu avea, se pare, dreptate, când, într-o altă Scrisoare, consideră că eroii lui Teodor Mazilu nu sunt încă nişte „porci“, ci sunt victimele confuziei dintre realitate şi iluzie, un raport confuzionar în care putem lua noţiunea de iluzie – cred eu – într-o dublă accepţie: de falsă realitate, dar şi de nostalgie a unui adevăr interior, care îşi oferă, parţial ironic, părelnicia regăsirii, în lumea formelor fără fond, ale cuvintelor. Aş adăuga deci că personajele maziliene au în ele şi un soi de autodistanţare „brechtiană“, de autolucidizare autosatirică, pe care „credinciosul“ din Arad a pierdut-o. Şi tocmai această autodistanţare intrinsecă actului însuşi, de acomodare la fals, la „clişeistic“, nu le lasă „libertatea totală de a fi porci“. N-aş zice, de data asta, chiar întocmai cu D.R.P., că lumea lui Mazilu e „oarbă, surdă, în faţa tragicei sale caducităţi“, ci că încearcă din răsputeri să devină oarbă şi surdă, atrasă magnetic de ispita parvenitismului social şi material. Într-adevăr, ca şi Don Quijote – cu care D.R.P. le compară – aceste personaje sunt bolnave de terapia paleativă a imaginarului falsificator. Cei de azi sunt atinşi definitiv de surzenie şi cecitate; nu mai au borna unei amintiri interioare – fie şi vagi – despre vreo fericire autentică! Pentru această lume/ existenţă post-mazileană îşi cultivă – observând-o amarnic şi sarcast – un mare scriitor precum D.R. Popescu „Ogorul florii de piper“, încredinţat istoriei contemporane a României. Tema ratării fiinţiale: tema unui tragism obiectiv, generalizat şi neconştientizabil, entropizat pâna la iluzia unei aneantizări a orizontului tragic al existenţei, este temelia şi arcul de boltă al acestui volum selectiv de eseistică publicistică, autoangajată în revolta intelectuală ce-şi ia distanţa „sarcasmică“.
„Barochismul“ digresiunilor nu are, pentru scriitor, caracterul duminical al lecturilor „uşoare“ şi superficial-reconfortante. Fluxul digresiunii este un flux aglutinant de imagerie şi factologie diversificată – uneori acordată chiar şi între mari distanţe de timp şi spaţiu istoric – „bergsonian“ evocată şi actualizată. Discursul epistolar e ca o „acupunctură“ într-o larg-cuprinzătoare reţea fatalmente-sofisticată a Vieţii. Până a ajunge, de pildă, la apocaliptica niponă din 2011, scriitorul întreprinde un excurs sentimental la timpul trecut, prin Baia Mare, oraşul preopinentului său: despre „reformarea“ jocului de fotbal prin „marele“ Viorel Mateianu, despre teatru şi distanţa nefastă a talentelor de efervescenţa studiourilor din Buftea, despre marele Mihăilescu-Brăila, „urât, uman, diabolic, plin de humor interior, în plină tragedie a descoperirii adevărului!“, despre „un decor viu care trăia în tensiunea personajelor… fluid, apăsător, angoasant, obsesiv, ca o oglindă a apocalipsei din vinovăţiile lor!“ E o Scrisoare aleasă la întâmplare. M-aş fi putut opri asupra oricărei alta. „Aparatura cerebrală“ a scriitorului – mutantă observaţional şi reflexiv – ne-ar fi putut contura volute şi mai complicate de fabulă memorialistică în sinapsă cu întâmplările unui prezent recent. În Scrisoarea către Valentin Silvestru, mort,
D.R. Popescu va relua în muchie ironic-teoretizantă tema, veche de peste un secol, a morţii Tragediei – simultană cu dispariţia sentimentului tragic la om –, pentru a re-converti proba persistenţei ei, perpetuată ca stare generalizată, dar disipată în stările fantoşate ale Comediei – atunci când „egalitatea nu este echitabilă“ şi „libertatea trece înaintea egalităţii“ şi instituie în om („nu este un lucru mare, ce naiba!“) corupţia mentală – „Corupţia ideilor de către idei“ – ce avariază genomul…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper