O scriitoare americană despre România gândirii duble

Un articol de DOINA CERNICA

 

George Muntean a crescut cu imaginea sârmei ghimpate, a graniţei trecând prin grădina casei părinteşti din Bilca şi prin întreaga Bucovină. Aparţinând Istoriei şi având conştiinţa amară a acestei apartenenţe, literatul a trăit-o însă extrem de personal, a purtat-o „rană vie“, astfel că nu puţinii săi prieteni i-au împărtăşit durerea şi continuă să-l evoce şi la cei zece ani petrecuţi de la moartea sa. Iată însă că, pe căile neştiute ale suferinţei şi ale memoriei, romanul Bucovinei despicate şi al bilcanului trăind în România ceauşistă avea să se scrie tocmai în California.
Cu rădăcini norvegiene şi cu o urmaşă în venele căreia curge sângele indian al soţului ei, directoare a Bibliotecii Americane din Bucureşti, cu diverse misiuni diplomatice în ambasadele SUA din Nigeria, România, Grecia, Sierra Leone, Tanzania şi India, implicată în programul american de reconstrucţie în Irak, trăind în prezent în zona muntoasă a statului San Diego, unde se împarte între marile sale pasiuni, echitaţia (cei doi cai fiind aduşi din România) şi scrisul, Kiki Skagen Munshi este cea care semnează această carte: Whisper in Bucharest/ Şoapte în Bucureşti (în foarte buna traducere a Ioanei Ilie şi Adinei Kenereş), Editura Compania, Bucureşti, 2014.
Avem de-a face cu un roman excepţional în mai multe privinţe. În primul rând, pentru că este cel dintâi al vremii noastre care vorbeşte despre Bucovina, Bucovina graniţei, continuând ca timp al acţiunii primul roman dedicat de un scriitor din România postbelică Bucovinei, Bucovinei întregi, Bucovinei României Mari, romanul lui Radu Mareş, Când ne vom întoarce, Limes, Cluj-Napoca, 2010. Iar în al doilea rând, pentru că o cuprinde cu o privire din afară, de scriitor american, spre deosebire de cea dinlăuntru, a bucovineanului Radu Mareş. Această privire, în care şi istoricul (Kiki Skagen Munshi este doctor în istorie al Universităţii Bucureşti) şi omul se străduiesc în permanenţă să treacă examenul dificil al înţelegerii cât mai adânci şi al obiectivităţii, oferă cititorului o imagine deosebit de nuanţată a unei lumi pentru care atâţia autori, şi de la noi, şi de peste hotare, vădesc obişnuit un ochi exersat numai pentru alb şi negru.
Aproape un roman de debut (Kiki Skagen Munshi a mai publicat doar o carte pentru copii, o poveste indiană, Nani Nonny, în 2009), la o vârstă seniorală, Şoapte în Bucureşti demonstrează o autoare născută scriitoare. Desfăşurată pe durata unei jumătăţi de secol, cartea este aceea a unei deveniri, urmărind drumul lui Fane (Ştefan), dar şi al prietenilor săi, Mendl-Mihai şi Carol, din clasa I şi din ajunul războiului până la sfârşitul verii lui 1985. Acţiunea începe în Bucovina, la ceasul la care meditează tatăl lui Fane, „nu prea ai ce alege cu Germania de-o parte şi cu Rusia de cealaltă. Dar, orice s-ar întâmpla, o să avem de suferit. Luă o îmbucătură mare şi se gândi la iarna care avea să vină. Ţăranii au mereu de suferit“. Şi continuă, odată cu studenţia, în Capitală, până dincolo de vârful maturităţii, într-un Bucureşti în care, povesteşte diplomata Ellen, în februarie 1985 s-a ajuns să fie „cel mai frig, iar Ceauşescu a oprit căldura. E ger în case. Dau drumul la uscător şi îl las să bată spre bucătărie, aşa o mai încălzesc puţin. Am auzit că femeile trebuie să se scoale la două sau la trei dimineaţa ca să gătească, pentru că numai atunci e gaz“. Toţi trei însă cu profesii şi poziţii sociale care le atenuează impactul lipsurilor materiale sub care se zbate majoritatea populaţiei, eroii lui Kiki Skagen Munshi sunt marcaţi de alte probleme. Între ziua în care negustorul satului, Iacob Eichmann, îi ceruse tatălui lui Ştefan „un mare serviciu“ – „să-l iei pe Mendl la tine şi să-l înveţi să fie ţăran român. Învaţă-l cum să nu fie evreu. Nu vreau să devină creştin, înţelegi, dar trebuie să ştie cum… cum să pară că e creştin“, spunându-i copilului: „Tu eşti fiul meu înainte de toate, băiatul meu iubit, dar trebuie să fii şi mai multe fiinţe în acelaşi timp, aşa e viaţa“ (…) Lumea este un loc complicat“ –, şi perioada liceului şi a facultăţii, în care învaţă „gândirea dublă“ până la desăvârşirea unui „Ştefan Vâlcean cel public şi cel privat“ este o legătură invizibilă, căreia un şir întreg de cauzalităţi, de înţelegeri, neputinţe, adaptări îi dau o forţă aparent indestructibilă. Existenţa ei are ceva de fir întins deasupra unei prăpăstii, pe care unii înaintează încercând să-l ignore sub pleoape, alţii ţinând ochii larg deschişi. Deşi aparţine celei de-a doua categorii, multă vreme Ştefan consideră că este un preţ care trebuie plătit şi că fără facilităţile create de regim niciodată băiatul sărac din Bilca nu ar fi ajuns cercetătorul valoros de la Institutul de Istorie al Academiei Române. Fiecare lovitură dată de realitate convingerii sale ferme este punctată de autoare cu fineţe, după cum, cu un instinct artistic sigur, sugerează verosimil motivele care îi preced alegerile de-a lungul naraţiunii.
Cartea permite numeroase lecturi, fiind un roman al prieteniei, un roman de dragoste – cu o iubire împlinită şi desăvârşită de căsnicie, cu o iubire interzisă şi cu o iubire imposibilă –, un roman al afecţiunii pentru cai, romanul unui diplomat în misiune, romanul călugărilor români în comunism, la fel de bine, un roman de acţiune. Dar Şoapte în Bucureşti, un oraş care îi apare lui Ellen cu oameni, însă nelocuit, cu magazine cu firme şi „nimic în vitrine“, cu puţine maşini şi fără claxoane, „închis, mut, un zid fără ferestre pentru mine“, este mai ales un roman al Bucovinei. Botezat după Ştefan cel Mare, eroul îşi trăieşte apartenenţa la tărâmul înnobilat de Putna voievodului într-un fel complex, cu revelaţii şi asumări treptate, definitoriu pentru personalitatea sa. Zonă în pericol şi deci periculoasă pentru locuitori, Bucovina reprezintă limanul şi deznădejdea întoarcerii din refugiu: „Ruşii, zise Grigore. Ieri au luat nu numai Basarabia, ci şi o bună parte din Bucovina. /Fane şi ai lui încremeniseră. Petru se dezmetici primul. / – Aşadar, s-a întâmplat, spuse, părând deodată îmbătrânit cu zece ani. / – Mioara! Strigă mama şi lacrimile începură din nou să-i curgă pe obraji. / – Vaca mea! suspină bunica. Nemernicii ăia or să-mi ia vaca. /Bărbaţii stăteau de vorbă, încercând să ghicească de care parte a graniţei ar putea rămâne Bilca şi ce va face România“. Este apoi un loc căruia Ştefan, crescând, i-a fructificat şansele şi de care vrea să se desprindă pentru un zbor mai înalt. Dar dacă a plecat, câtă vreme îi mai trăiesc ai lui, o gândeşte cumva idilic, „Nu toată România, ci Bucovina însemna «acasă» pentru el. Aici lumina, mirosul aerului aveau ceva unic“, în momentul în care îşi pierde şi tatăl, şi casa părintească se simte ca deposedat de identitate: „Cine sunt eu fără o parte din Bilca în mine şi fără o parte din mine la Bilca, fără Bucovina?“. Scena pe care o trăieşte Ştefan cu câţiva oaspeţi americani în roman o reface pe aceea trăită aievea de Kiki Skagen Munshi împreună cu soţii Adela Popescu şi George Muntean: „Dimineaţa umblară prin sat şi ajunseră la no man’s land-ul de la graniţa cu Republica Sovietică Socialistă Ucraina. Fane explică în amănunt ce se întâmplase cu satul în al Doilea Război Mondial. Americanii se uitau îngroziţi la câmpul pustiu ce se întindea dincolo de gardul de plasă metalică, de parcă ar fi fost minat“. Hotărârea spre care se îndreaptă bilcanul este pregătită inconştient de această imagine, de recurenţa ei, pe care altele, ca „maidanul rămas după dărâmarea Spitalului Brâncovenesc“ – „Blestemat să fie acest regim cu distrugerile lui smucite şi inutile!“ –, o potenţează şi pe care secretul ucigător pe care ajunge să îl deţină o declanşează.
Kiki Skagen Munshi iubeşte România, o încântă fântânile elaborate ale Bucovinei, Sinaia „cu munţii frumoşi de acolo, cu brazi înalţi şi cu amestecul de cabane şi case clădite cu atâta fantezie în gust germanic şi românesc“. „Sunt locuri superbe în ţara asta“, afirmă Ellen şi amândouă, autoarea şi eroina, îşi recunosc de la început deschiderea spre înţelegere, dorinţa de a pătrunde în ţara „reală“. Ataşamentul scriitoarei coboară însă şi în adânc, în istorie, vrem să cunoaştem ceea ce iubim, nu?, Fane cercetează impresiile călătorilor străini în România, Kiki Skagen Munshi îşi susţine un doctorat cu lucrarea „România văzută de artişti-călători, de la 1742 la 1871“, concluzia amândurora fiind că au perceput România „ca pe o ţară europeană, nicidecum «oriental㻓. Doctoratul lui Kiki Skagen Munshi s-a bucurat de îndrumarea lui Dinu C. Giurescu, remarcabilul istoric semnând şi prefaţa cărţii. O carte la care e bine să luăm aminte.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper