Neajunsul şi delictul de a te naşte. De la nihilism la ontologia nefondatului

 

Omul pătimeşte dintotdeauna o angoasă, o năuceală, o tulburare faţă de propria condiţie de fiinţă azvârlită în fluxul vieţii, în şuvoiul existenţei. Această conştientizare a unei condiţii ontologice cu adevărat singulară şi extravagantă a condus la formularea întrebării metafizice par excellence, aşa cum o întâlnim pentru prima dată la Leibniz: Warum ist überhaupt Seiendes und nicht vielmehr Nichts?
Dacă Leibniz nu a ajuns totuşi să postuleze ipoteza Nimicului (Pareyson) căci dacă ceva este, înseamnă că există şi un fundament, ceva care fundează, o temelie (principiul raţiunii suficiente), am putea spune că, în epoca noastră dezvrăjită, totul conduce spre dilemă, inclusiv către eventualitatea că, într-adevăr, nimic (nu) e la baza acestei existenţe, a acestei „piruete în vid“ (Cioran).
De ce există ceva mai curând decât nimic? Cioran are ideile foarte clare în această privinţă şi, ca un adevărat mistic nihilist, invocă neajunsul a te fi născut. Venirea pe lume nu poate răspunde nici unei necesităţi, nu poate avea nici un sens, nici un fundament şi nu poate duce (decât) spre nimic. Ca la Leopardi, realitatea izvorăşte pur şi simplu dintr-un abis al arcanului mirabil şi înfricoşător şi se configurează sub forma unei stări extatice perpetuue. Unei stări, căreia îi este aşadar complet străină ideea de devenire sau cea de progres (Cioran consideră că, pentru a întrevedea esenţialul este de ajuns „să stai toata ziua lungit – şi să gemi“). Atitudinea faţă de nimicul solid de matrice leopardiană poate fi atât una de contemplare extatică a mirabilului, cât şi una de groază, de înfricoşare. Pedro Calderón de la Barca, în opera teatrală Viaţa e vis (1636), afirmă că delictul cel mai mare al omului este acela de a se fi născut:
„Sărman de mine, vai, amar blestem!
Ceruri, vreau să fac lumină
şi, de vreme ce barbar
mă loviţi, să ştiu măcar
nasterea-mi de ce vă-ntină,
chit că şi-a te naşte-i vină
şi delictul mi-e ştiut;
rost temeinic aţi avut
de pedeapsă şi-anatemă,
căci a omului supremă
vină e că s-a născut“.

În-fiinţarea apare ca un neajuns sau chiar ca o crimă din perspectiva unei metafizici a nimicului, a unei meontologii cum este cea a lui Giacomo Leopardi, autor ce primeşte admiraţia necondiţionată a lui Emil Cioran. Deloc întâmplător, Cioran va contesta de multe ori încadrarea sa superficială în tradiţia nihilistă occidentală şi se va simţi atât de solidar cu metafizica leopardiană care depaşeşte îngusta dihotomie nihilistă dintre lumea reală, dominată de raţiune şi cea falsă, iluzorie, a imaginaţiei. Adevărul nu se contrapune iluziei, din contră, revelaţia sa se produce în iluzie. Viaţa e vis, delir şi iluzie, cum citim şi la Calderón:

Qué es la vida? Un frenesí.
Qué es la vida? Una ilusión,
una sombra, una ficción,
y el mayor bien es pequeño;
que toda la vida es sueño,
y los sueños, sueños son.

Potrivit lui Leopardi, natura însăşi este impostura, matrice de dolci inganni, întrucât insuflă în fiinţe iubirea faţă de existenţă şi dorinţa de a trăi iar aceasta în pofida neajunsului naşterii şi a goanei inexorabile către moarte şi către anihilare. Numai că, la Leopardi, diferenţa dintre iluzie şi adevăr nu mai are nici o relevanţă, o dată stabilită absenţa fundamentului ontologic. Dacă iluzia provocată de intelect presupune a lua drept adevăr ceea ce este fals, iluzia imaginaţiei sau a fantaziei presupune că „intelectul, în toiul delirului imaginativ, ştie prea bine că delirează“. Este vorba, ca şi la Nietzsche de a visa, ştiind că visezi, iar în opera lui Calderón, prinţul Sigismundo va cere să nu fie trezit din acest vis: „non me despiertes, si duermo,/ y si es verdad, no me derma“.
Nihilismul este total depăşit atunci când se stabileşte că Nimicul însuşi stă la originea existenţei. Este vorba de anticiparea Nimicului, de situarea sa la rang de principiu (mai degrabă decât ca finalitate), ceea ce face să pară iluzorie şi irelevantă orice diferenţiere între adevăr şi iluzie, între realitate şi vis: „principiul tuturor lucrurilor al lui Dumnezeu însuşi, este nimicul“, scria Leopardi la 18 iulie 1821. În Zibaldone, Leopardi stabileşte aceasta ontologie a nefondatului, căci istoria ideală nu este povestea fară de sfârşit a contrapoziţiei şi a luptei eterne dintre Bine şi Rău, dintre Adevăr şi Iluzie (cum ar vrea nihilismul), căci „nici un lucru nu este absolut necesar (…) nu există o raţiune absolută“. Existenţa e nimic de la bun început (de aici cioranianul neajuns al naşterii). Totul începe din nimic şi sfârşeşte în nimic: a noi presso la culla / Immoto siede, e su la tomba, il nulla – “ne stă drept căpătâi la leagăn / şi neclintit pe mormânt, nimicul“, scrie Giacomo Leopardi. Ontologia nimicului dezvoltată de Leopardi e definită de către Sergio Givone drept „gândire enigmatică“, „gândire abisală“, e comuniune perfectă între disperare filosofică şi entuziasm poetic căci recunoscută fiind identitatea dintre adevăr şi iluzie, doar o astfel de gândire care (îşi) recunoaşte originea fabulatorie, nefondată deci decât pe nimic, poate aspira la o autentică revelaţie a adevărului. Leopardi realizează cea mai radicală critică a principiului fundamentului. Nietzsche la rândul său afirma că va veni un timp când intelectul nu va mai exista, şi cu toate astea nu se va fi întâmplat nimic: eternitatea dinaintea existenţei lui este identică cu eternitatea de după dispariţia sa.
Iată deci că înfricoşătoare şi enigmatică este originea fiinţării, mai degrabă decât trecerea sau extincţia în nefiinţă.

Enigma existenţei nu este depăşită, ea nu poate fi calificată brutal drept lipsită de scop şi arbitrară, o metafizică a nimicului conservă intact misterul fundamentului ultim ba chiar îl potenţează, nu oferă răspunsuri şi nu salvează, dar nici nu anihilează. Ea dă naştere mai degrabă unui vitalism extatic (ca la Cioran) ce izvorăşte din voluptatea Nimicului, autentică „epifanie de lumină obscură. Gândire abisală, gândire enigmatică, gândire eliberatoare…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper