Nana Valeria: viaţa de feteluşcă

Un articol de RALUCA PENU TOMESCU

 

Îşi pronunţă numele în trei silabe: Vă-lé-rie; s-a născut în ziua de Sfântul Alexe, în 1935. Numele dumneaei de familie, Necrială (cu variantele Năcreală şi Necreală) înseamnă „lapte acru” şi e predominant în sat – care de aceea se şi numeşte Năcârliéşti (Necrileşti).

Bunicul matern al nanei, moşu’ Paul – fiu de preot şi, cândva, primar al comunei – era foarte înstărit. Părinţii dânsei s-or dat în vorbă pe deal pe la vite şi s-or adunat amândoi; de cununat s-au cununat mai târziu, pentru că moşu’ nu-l voia de ginere pe tatăl nanei – un ficior mai sărac. Supărat, moşu’ Paul, cu toate că avea pământ mult, nu le-o dat niníc (nimic), nici cât să-şi pună şi ei o casă – tinerii au cumpărat de la dânsul locul de casă şi, ca să i-l plătească, făceau cărbuni pe care îi vindeau la târg.
Părinţii nanei şi-au ridicat o casă cu etaj şi cu trepţi (trepte) pe dinăuntru; acolo s-a strezât (născut) nana Valeria. Odaia de jos era béciu – mai stăteau şi acolo, vara, însă în mod obişnuit locuiau în cele două căşi (odăi) de la etaj, cu toţii: mama, tatăl nanei şi mama dumnealui (mama-bătrână – aşa se numesc bunicile, la mocani) împreună cu cei şase copii, (fuseseră opt, însă doi muriseră de mici, de plumâni (plămâni). De regulă, mocanii aveau mai mult de şase copii – de pildă curăturesei (nevastă a epitropului, curátorul bisericii) i-au trăit paisprezece. Nana şi fraţii dumneaei dormeau vara în fânul din pod şi iarna în aceeaşi odaie cu părinţii şi cu mama-bătrână – pe jos: se adunau ca purceii pe un strujac (saltea) de paie. Erau norocoşi – în alte familii copiii dormeau fără strujac: fie direct pe jos, fie ghemuiţi cu toţii pe câte o laiţă (laviţă) îngustă. Mocanii (ca românii din Maramureş şi de prin alte părţi) îşi ţineau cele mai frumoase covoare şi chindiéie (ştergare) într-o casă (odaie) pe care n-o locuiau, chiar dacă pentru asta trebuia să doarmă mai multe generaţii laolaltă; excepţie făceau situaţiile în care trăiau sub acelaşi acoperiş două sau mai multe gazde (capi de familie).
După ce tatăl nanei Valeria a plecat în război, femeile au fost nevoite să se descurce singure. De copii avea grijă mama-bătrână, care le spunea că dacă nu sunt cuminţi o să-i mănânce un ţâgán máarie, pe nume Iancu – un fierar hâtru care venea prin sat cu potcoave, cuie şi alte şiéră (fiare) de vânzare. Era Iancu înţeles cu adulţii: unde vedea copii, îşi compunea o voce fioroasă şi striga: Mânc tăţ copchiii! Să mă bată colacu’ cu sclănină (slănină) dacă n-oi mânca io tăţ copchiii! Povesteşte nana, amuzată: Apăi fujeau copchiii, măă!… Ti-ascundiai pă su’ paturi! De frica lui Iancu stăteau copiii cuminţi ca sfinţîî pă păriéţi (sfinţii pe pereţi) până se întorcea acasă mama lor – care muncea din greu ca să le câştige hrana: vindea la târg ba lemne, ba cărbuni pe care îi făcea singură; mai muncea şi pe la alţii… Aveau şi o holdă (lan de grâu), iar mama îi lua şi pe copii cu dumneaei, la sécere; celor mai măricei le dădea seceri şi le arăta cum să facă: Dă holda păstă sécere şî trájie! (trage). Se mai şi tăiau, dar învăţau… Când mama se ducea iarna la târg (cale de o zi şi jumătate dus şi încă o dată pe-atâta întors – pe jos, pe lângă calul care ducea lemne sau cărbuni şi aducea bucátie – grâne), erea frigu, die-o zâs că-i erea roşii jienunţîî (genunchii) ca sânjiele, die frig şî… die zăpadă. Pe atunci drumul către târg nu era pă válie, ci pe coasta muntelui; iarna era troienit, iar oamenii năpătiáu pin zăpadă – cu caii, cu căruţele… După ce au fost rechiziţionaţi pentru front (în întreaga comună, fără nicio despăgubire) toţi caii în putere, oamenii (între care multe femei singure, cu copii) n-au mai avut cu ce duce lemne sau cărbuni la târg. Asta a echivalat cu o condamnare la foame: mama nanei povestea că plângeau oamenii când le erau luaţi caii.
Cei plecaţi pe front n-au mai trimis celor rămaşi acasă carte scrisă pe coajă de mesteacăn – aşa cum făcuseră unii mocani pe vremea bunicii soacrei nanei Valeria. Unii au povestit la întoarcere ce-au trăit – ca tatăl nanei, care luptase în Rusia, trecuse Donul; sau ca un cumnat al nanei, care a stat în lagăr la ruşi vreme de şapte ani şi care povestea că, în locul de unde erau nevoiţi ei să bea, veneau pe apă jiérnii (viermii) din morţii aflaţi în amonte. Alţii nu s-au mai întors să povestească (aşa cum s-a întâmplat cu tatăl nanei, Aurelia Năcreală din Necrileşti). După război a fost foamete – mai ales în 1947, când nu mai aveau oamenii cu ce să-şi hrănească vacile. Nici porcii nu mai aveau ce mânca, nu se mai căpăta (găsea) nicio buruiană, nici prin grădini, nici pe munte – nici măcar urzici: erau culese deja. Nana Valeria şi nana Lucreţia Ţâr, copile pe atunci, mergeau împreună pe munte prin locurile pe unde stăteau caii şi umpleau câte-o desagă cu hrană pentru porci: balegă de cal. Nici nu mai închideau porcii – îi lăsau slobozi, să-şi mai găsească şi singuri de mâncare. Şi oamenilor le era greu, pentru că erau bucátiele foarte scumpe. Erea griéu, fórtie griéu…
Tatăl le-a făcut copiilor opchínci (opinci) din roţ die măş?nă (roţi de maşină): cauciucuri, cărora le înlătura stratul de pânză cu un cuţit. Ca formă, opincile erau tipic mocăneşti: cu gurgúi – adică aveau vârful întors în sus, înalt de vreo cinci centimetri. Toţi copiii şi mai toate femeile purtau pe atunci opchínci die gumă; de regulă, erau făcute de ţópchi (moţi, ţopi) şi cumpărate din târg de la Abrud sau de la Sălciua. Femeile din comună spun că opincile de gumă (care s-au purtat de când se ştie nana Părăschie Oltean din Sfârcea, născută în 1927) nu ţineau la umezeală: iarna, în astfel de încălţări aveau mereu picioarele ude şi îngheţate. Vara, spune mătuşa Tina li Florean din Necrileşti (născută în Sfârcea), femeile mai purtau şi sandale de gumă, numite póşcli. Măi încóce on picu (mai încoace un pic), după ce au trecut vremurile cele mai grele, spune nana Valeria că tatăl dumneaei le-a făcut opinci tot cu gurgúi, însă din piei die jită (vită), pe care le arghisá (argăsea) – alea erea fáinie, care-avea di-élea… hă-hă, erea ca acum cu pantofi.
Părinţii nanei Valeria munceau tăt amândoi la lemne şi la cărbuni, unde îi mai ajuta şi nana. Însă dumneaei n-a mai stat mult în casa părintească: iútie s-o măritatu, die tínără tare (comentează alte nane, care s-au măritat după vârsta de optsprezece ani – adică aşa cum se obişnuia). Încă fetielúşcă, la cincisprezece ani şi jumătate – cu dispensă de vârstă, obţinută de la primărie –, nana Valeria era mireasă, purtând cămeáşă cu poale, perpiétă (catrinţă, şúrţă) faină, chieptár, o coroniţă roşie de flori artificiale şi prime năţâonále (panglici tricolore) şi roşii – prinse în spatele coroniţei şi atârnând până sub şold. N-are nicio poză de la nuntă: nu mni-o lua’ nimeni un chip, spune nana.
Au cununat-o patru rânduri (perechi) die nănaşi, între care se aflau şi nănaşii de botez ai nanei, care îi cununaseră şi pe părinţii dumneaei (nunta a avut loc la doi-trei ani după ce mocanii au fost trecuţi la confesiunea ortodoxă, însă în comună se păstrează până astăzi obiceiul greco-catolic al existenţei a două până la patru perechi de nănaşi de nuntă). Pe vremea aceea nănaşii (care adesea erau din alte sate) veneau la nunţi călare – cu caii călăréştie: caii împenaţ, cu pénie (flori) di pă câmp, cunună făcut şi pus pă la grumaz. Mirele era un ficiór de oameni înstăriţi: nana intra de-acum într-o familie de gazde.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper