Mărturia la cele două capete ale totalitarismului

Un articol de Alex Goldiş

Ion D. Sîrbu, Opere, I. Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ediţie îngrijită, cronologie şi note de Toma Velici în colaborare cu Tudor Nedelcea, Introducere de Eugen Simion, Editura Academiei Române, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2013, 1.268 p.

 

Aproape neobservată a rămas, anul trecut, una dintre cele mai importante apariţii editoriale: e vorba de seria de Opere Ion D. Sîrbu, apărută sub egida Academiei Române. Primele două volume, îngrijite excelent de Toma Velici în colaborare cu Tudor Nedelcea, sunt dedicate memorialisticii şi corespondenţei. Pe lângă reeditarea Jurnalului unui jurnalist fără jurnal – refăcut, de data aceasta, direct după manuscrise şi neţinând cont de celelalte ediţii, incomplete şi cu destule erori de transcriere –, primul volum mai conţine un inedit jurnal al anilor 1952-1953. Al doilea volum e dedicat în întregime corespondenţei scriitorului, întinsă pe aproape cinci decenii.

Nu întâmplător, aşadar, seria de Opere Ion D. Sîrbu debutează cu memorialistica, considerată de critică drept „nucleul dur“ al cărţilor scriitorului. Numai că Jurnalului unui jurnalist fără jurnal, poate cea mai importantă operă de sertar a comunismului românesc, i se alătură acum, în contrapondere, paginile inedite menţionate mai sus. Spun în contrapondere întrucât ele transcriu, chiar şi grăbit, sub forma unor note disparate, experienţele lui I.D. Sîrbu din timpul „obsedantului deceniu“, compunând, împreună cu jurnalul anilor ’90, un negru pandant al totalitarismului. După apariţia acestor Opere se va putea spune, cu îndreptăţire, că I.D. Sîrbu este deopotrivă recenzentul „perioadei de tinereţe“ şi a amurgului comunismului românesc.
O conştiinţă dată în clocot
Relectura memorialisticii lui Sîrbu din unghiul acestei mărturii „la două capete ale tunelului“ e cum nu se poate mai interesantă. Odată, pentru că, aşa cum era de aşteptat, perspectiva şi stilistica vocii care se confesează în cele două texte sunt cu totul diferite, în concordanţă cu traseul biografic parcurs până atunci. Tânărul profesor de liceu din Cluj din anii 1952-1953 se confruntase deja cu experienţa concedierii de la Universitate, a sa şi a profesorilor săi Lucian Blaga, Liviu Rusu şi D.D. Roşca, însă nu încercase, cum se spune, decât cu degetul, Răul totalitarist.
Ceea ce nu înseamnă că anii premergători morţii lui Stalin sunt uşor de suportat pentru un intelectual tânăr, cu forţele creatoare încă aproape intacte. Drama expusă la fiecare pas, în cele 150 de pagini de notaţii, e cea a ciocnirii dintre o energie intelectuală debordantă şi reprimarea expresiei individuale de orice fel. Trauma, expusă direct sau indirect pe fiecare pagină, e a unui armăsar nărăvaş prins în ţarc. De aceea, atmosfera dominantă a Jurnalului e dată de o tensiune paroxistică, resimţită pe toate palierele existenţei. Lipsurilor concrete de tot soiul (pentru a-şi plăti datoriile şi a-şi întreţine familia, tânărul profesor e nevoit să doneze periodic sânge) le pun capac privaţiunile morale, care fac ca exasperarea să devină registrul stilistic cel mai uzual al Jurnalului. Multe dintre notaţii sunt strigăte de defulare ale unui personaj tot mai conştient de închiderea treptată a tuturor orizonturilor. De aceea, limbajul invectivei nu-i e străin tânărului I.D. Sîrbu, necruţător deopotrivă cu agenţii imediaţi ai politizării sau cu cei pe cale de a se compromite. Pe directoarea agresivă a şcolii în care lucrează, cel care se declară „singurul comunist sincer între toate maimuţele astea“ o simte ca pe „un aparat muieresc mânat de hormoni ideologici (în lipsă acum de alţi carburanţi mai naturali)“, în timp ce unui profesor de sociologie marxistă „ideile îi înoată în grăsime“. Radu Enescu, colegul cerchist care a ales calea alinierii politice, „seamănă cu acei soldaţi care pe front preferă să cureţe closete numai să scape de linia I-a“.
Bilanţul tragic al unei perioade în care „istoria tace“ în detrimentul individului e sintetizat, de altfel, într-o observaţie amară (una dintr-o puzderie, toate, la fel de expresive) care dă seama de tensiunea surdă şi de violenţa subiacentă a cotidianului stalinist: „În oraş, o mulţime de divorţuri. Dramele se consumă în familie. Viaţa în afară de casă are un fals aspect de echilibru şi linişte. Oamenii nu-şi mai pot chinui, răzbuna sau bate – decât consoartele“. Din păcate, spaţiul nu-mi permite să citez multe dintre revărsările discursive ale acestei conştiinţe date în clocot. Mă limitez însă la a remarca că principala preocupare a lui Sîrbu e, pe de o parte, aceea de a nu se contamina de virusul compromisului, de a cărui apropiere se simte incomodat inclusiv fizic: „M-am aşezat la teatru lângă un notoriu porc ideologic. Am fost tot timpul jenat ca şi când eu aş fi fost lichea şi el om cinstit“.
Pe de altă parte, vocaţia de ascet a lui I.D. Sîrbu se poate întrevedea, încă de pe acum, în încercarea disperată de a nu se lăsa pradă misticismelor – atât de fireşti într-o perioadă de aşteptare înfrigurată a „sprijinului“ american. O luciditate dobândită în urma unei vocaţii a stăpânirii de sine cu atât mai impresionantă, cu cât ea e abandonată până şi de cei mai inteligenţi interlocutori ai lui Sîrbu din epocă, Lucian Blaga sau Ion Negoiţescu. Alegerile prezidenţiale din SUA anului 1952 îi provoacă primului o criză cvasi-iraţională cu argumente din sfera telepatiei, privită de I.D. Sîrbu cu compasiune amară: „Cât de disperat trebuie să fie Lulu, dacă, în febra aşteptării rezultatului, îmi explică o teorie foarte complicată în legătură cu undele volitive, care, peste ocean, creează o zonă magnetică favorabilă dorinţelor noastre. «Nu înţelegi, şi noi participăm la vot. Crede-mă. Dorinţa noastră creează într-o anumită sferă a vibraţiilor telepatice o tensiune ce nu poate să influenţeze pe cetăţeanul care votează dincolo. Noi votăm: ei sunt numai instrumentul»“. La rândul lui, Negoiţescu avansează o teză derivată din arbitrarul lingvistic pentru a argumenta victoria lui Eisenhower, presupus benefică pentru eliberarea României: „Culmea! N<egoiţescu> vine cu teoria numelor predestinate. Ike – «cel care loveşte fierul (oţelul)». Deci, e clar. Va ieşi. Culmea e că, deşi-mi vine să râd, cred ca un copil. Aşa e. E un nume predestinat“.
Perspectiva postumă
În schimb, nimic din ciocnirea speranţei cu raţiunea pe celălalt versant al operei diaristice a lui I.D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Şi asta, în primul rând, pentru că experienţa biografică a scriitorului i-a confirmat, din păcate, prudenţa în autoiluzionare. Fapt absolut firesc, după experienţa încarcerării, a pierderii operei de tinereţe şi a interzicerii dreptului la semnătură ani buni. E stridentă diferenţa de registru a celor două jurnale, citite acum în paralel. Căci, dacă, în ciuda privaţiunilor din anii ’50, notaţiile tânărului Sîrbu colcăie de viaţă, de pasiune, de instinct, de proiecte în desfăşurare, în schimb, Jurnalului unui jurnalist fără jurnal pare redactat dintr-o perspectivă postumă, dacă pot să mă exprim astfel. Caietele din anii ’80 ale lui I.D. Sîrbu sunt, desigur, notaţiile unui „doctor docent în eşecuri“, care nu mai poate repara nimic din propria biografie, aşa cum observă Eugen Simion în prefaţă. De aici nu rezultă, însă – şi aici mă despart de extrem de incitanta Introducere a criticului – o problematizare a „pierderii de sine“, ci mai degrabă o punere în paranteză a acestuia ca simplu accident al fatalităţii. Aşa se explică spaima – absolut paradoxală pentru un diarist – de a nu aluneca în confesiune („să nu alunec spre formula de jurnal intim şi personal“), precum şi evitarea anecdoticului, atât de prezent în notaţiile din ’52-’53. Episoadele biografice din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal sunt puse pe seama unei tipologii ficţionale complexe, cu multe personaje (Candid, Moşu, Tutilă, Sommer, Deziderius, Erasm, Limpi, Divina soaţă, Mefisto, Pensionarul de la coadă etc.), menite să opacizeze experienţa concretă. Din anecdotic, diaristul de senectute reţine numai schemele cu valoare de naraţiuni arhetipale, gata să contribuie la eşafodajul argumentelor abstracte.
E interesant de observat şi că, dacă în primul jurnal pe I.D. Sîrbu îl interesau autori particulari, în cel de-al doilea el se reprofilează pe cărţi esenţiale ale umanităţii, de la Biblie şi Coran până la tratate istorice sau reviste de popularizare ştiinţifică precum National Geographic sau Reader’s Digest. Ceea ce înseamnă că nu literatura sau cultura, cu idiomurile lor specifice, se află acum sub lupa diaristului, ci mai degrabă legile generale ale umanităţii înseşi. Aspectul fragmentar al notaţiilor lui I.D. Sîrbu nu trebuie să înşele: ele sunt macroreflecţii în sensul că în centrul lor stau nu doar lucruri şi idei abstracte, ci mari de-a binelea. Scriitorul citeşte cu aviditate tratate de istorie sau dări de seamă totalizatoare cu privire la o civilizaţie sau alta din nevoia de intui ceva din legile care stau la baza Răului generalizat. Perspectiva postumă, privirea de la cea mai mare distanţă posibilă faţă de centrul propriului eu, mi se pare utopia auctorială a Jurnalului unui jurnalist fără jurnal. Doar de la înălţimea ei accidentele istorice – care i-au fracturat în multe bucăţi biografia – pot fi explicate şi, poate, într-o anumită măsură exorcizate. Majoritatea reflecţiilor din acest „tratat de rienologie“ al lui I.D. Sârbu vizează elucidarea mecanismelor Puterii („înainte de preluarea puterii de către cei mai buni dintre cei mai buni, ar fi trebuit să fie pusă la punct atât o cratologie (ştiinţă a puterii), cât şi o crato-terapeutică“) sau condiţiile de ascensiune şi de dispariţie a civilizaţiilor. De foarte de sus, din perspectiva acelei longue durée invocate des de Sîrbu pe urmele lui Fernand Braudel, se vede, de pildă, că „dacă cineva va scrie, peste 1.000-1.500 de ani, cronica acestui veac XX, ea va fi lipită de Evul Mediu, ca o continuare a perioadelor chinuite de dogmatism, inchiziţii, ciumă, năvăliri barbare, lupte fratricide între papalitate şi regii feudali, între ghelfi şi ghibelini, catolici şi protestanţi“). Ceva mai jos, la etajul temporalităţii naţiunilor, devine evident că avem, ca români, şansa de a concura cu marile culturi „doar dacă reuşim de aici, din victimologia noastră, să îi înjurăm şi să-i scuipăm suficient de zgomotos ca să audă şi vecinii lor (aşa cum o fac uneori ruşii)“.
Sunt, acestea, doar câteva, foarte puţine, dintre roadele celui mai important proiect de de-personalizare din diaristica românească. O singură frustrare provoacă, totuşi, cititorului jurnalele lui I.D. Sîrbu: aceea de a nu putea cita totul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper