Marius Sala şi admirabila sa disponibilitate de a lăuda

Un articol de IORDAN DATCU

 

Cartea academicianului Marius Sala, Portrete şi evocări (David Press Print, Timişoara, 2013) s-ar fi putut intitula tot atât de bine Laude, pentru că nu conţine altceva de la un capăt al altul al ei. Respectul cu care îşi evocă bunicul, folcloristul Vasile Sala, care a tipărit vreo şaizeci de broşuri cu tradiţii populare bihorene şi a fost preţuit de Iuliu A. Zanne, Ov. Densusianu, S. Fl. Marian, M. Sadoveanu, Béla Bartók, J.U. Jarník şi Gustav Weigand, mărinimia cu care îşi prezintă profesorii, cei din liceu şi cei de la Universitatea din Bucureşti, şi numeroşii colegi lingvişti, români şi străini, trădează firea omului Marius Sala, caracterizată de toleranţă, cordialitate, bunătate, fire modelată de marile personalităţi de la Universitatea din Bucureşti: „Suntem toţi – scrie el – plantele dezvoltate din seminţele presărate cu generozitate la cursurile lor de profesorii noştri, membri ai Academiei Române, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Alexandru Graur, Tudor Vianu“. Cu deferenţă este portretizată breasla lingviştilor români, care, opinează autorul, a fost şi este caracterizată – spre deosebire de aceea a scriitorilor, adăugăm noi – de inaderenţă la bârfă, la invidie. Pentru fiecare dintre ei găseşte nota definitorie: Andrei Avram este „cel mai mare fonetician şi fonolog român“, „foneticianul român cel mai prezent şi mai bine cunoscut în străinătate“, Mioara Avram „şi-a ajutat colaboratorii şi colegii cum n-a mai făcut-o nimeni în institut“, o caracterizează generozitatea ieşită din comun, profunzimea gândirii, Grigore Brâncuş este „cel mai bun cunoscător al problemelor relaţiilor româno-albaneze şi al celor ale substratului limbii române“, Matilda Caragiu Marioţeanu face parte, împreună cu Th. Capidan şi
T. Papahagi din „trioul de aur care au dat opere ştiinţifice fundamentale ale aromânei“, Ion Dănăilă „a fost întotdeauna un model de cercetător pasionat“, I. Fischer este „posesorul unor cunoştinţe vaste, dar şi al unor picanterii mondene“, pe Al. Graur l-a caracterizat, între altele, „generozitatea de a oferi idei colaboratorilor săi“, Valeria Guţu Romalo, marea ducesă, cum a numit-o
Al. Rosetti, a fost una dintre persoanele care au contribuit cel mai mult la introducerea conceptelor şi a metodelor structuraliste în gramatica românească“, lui Theodor Hristea „corectitudinea şi exigenţa în activitatea de profesor i-au adus recunoaştere deplină“, ca şi „meticulozitatea filologică ieşită din comun“, Gheorghe Mihăilă „a fost cel mai strălucit slavist al generaţiei sale“. Când este vorba de familii de lingvişti, de filologi, recurge la comparaţia cu personaje mitologice: soţii Alexandru Niculescu şi Florica Dimitrescu sunt comparaţi cu Hector şi Andromaca, Doina şi Crişu Dascălu sunt Daphnis şi Chloe, Artur Greive şi Ion Taloş îi evocă perechea Castor şi Pollux.
Numărul considerabil de portrete de lingvişti si filologi străini pe care i-a cunoscut vădeşte, pe de o parte, respectul pentru aceştia şi, pe de alta, că Marius Sala este unul dintre lingviştii români foarte cunoscuţi în străinătate, statut pe care şi l-a dobândit prin participarea la congrese şi conferinţe internaţionale, prin organizarea, la Bucureşti, a unor astfel de manifestări ştiinţifice, prin colaborarea la reviste de profil din străinătate, prin traducerea unor lucrări de-ale sale în limbi străine. Cartea sa De la latină la română, spre exemplu, este tradusă şi la Paris, Torino, Mississipi şi Atena. Primirea sa ca membru corespondent al Academiei Regale Spaniole şi al Academiei Peruane încununează o carieră strălucită. Amintim câţiva dintre prietenii săi străini: Manuel Alvar, lingvist si umanist spaniol, Petar Atanasov, care a publicat studii macedonene, Klaus Bochmann, romanist german care a publicat cincizeci de articole despre limba română, Luis Jaime Cisneros Vizquerra, patriarh al lingvisticii peruane, Wim van Eeden, olandez care „deşi nu a avut româna ca limbă maternă, a reuşit totuşi să o cunoască şi să o predea mai bine decât mulţi români“, Teresa Ferro, siciliancă, care s-a legat „de cultura română în mod definitiv“, Pierre Gardette, coordonatorul atlaselor lingvistice regionale din Franţa, Claude Hagège, profesor la Collège de France, care înţelegea româna şi care, recenzându-i lui Marius Sala lucrarea Du latin au roumain (1999), a scris că autorul ei este cunoscut „pour sa profonde et souriante érudition“, Rafael Lapesa, membru al Academiei Regale Spaniole, Tamara Repina de la Sankt Petersburg, „cel mai bun romanist rus“. Pentru unii dintre ei recunoştinţa lui Marius Sala este ferm subliniată. Despre Alf Lombard scrie: „a fost pentru mine nu numai un prieten (îmi cerea să-i spun Alf), ci şi o fiinţă cu trei capete, pe care, în termeni mitologici aş numi-o «prieten-maestru-tată» (avea vârsta tatei)“. Aceleaşi cuvinte de caldă recunoştinţă şi pentru lingvistul structuralist Bertil Malmberg: „a contribuit cel mai mult la formarea gândirii mele lingvistice“.
În pagina liminară a cărţii, autorul îşi defineşte portretele ca „încercări literare“, iar în alt loc, într-un text-omagiu făcut lui Eugen Simion, la Academia Română, Marius Sala declară că, pe lângă bucuria de a vorbi despre cel pe care-l preţuieşte foarte mult, se simte cumva stânjenit de platitudinea stilului său ştiinţific, singurul pe care-l practică. Este o precauţie cumva exagerată, fiindcă s-a văzut şi în paginile despre alte personalităţi că a ieşit, nu o dată, din cadrele stilului ştiinţific prin fine observaţii, prin formulări expresive, prin citarea unor replici, expresii memorabile ale unor personalităţi ca Mioara Avram, care şi-a apărat ideile cu „suavă dârzenie“, ca Grigore Brâncuş, care este omul „gesturilor discrete“, ca Matilda Caragiu Marioţeanu, care avea „vocea caldă de frumuseţe mediteraneeană“, ca Alexandru Graur, a cărui discreţie „te dezarma“, ca Valeria Guţu Romalo, căreia Al. Rosetti îi dăduse numele marea ducesă şi care cerea sprijin pentru lucrările în curs de elaborare „uneori pe un ton grav, alteori cu un zâmbet discret“, ca Gheorghe Mihăilă care, văzând că discuţia pe o anume chestiune ameninţa să nu se încheie cu o concluzie obiectivă, dădea replica: „Ia s-o-ntoarcem şi altfel“. De câteva ori, crezând probabil că nu are un cuvânt prea plin de semnificaţie, apelează la cuvinte şi expresii străine, ca în cazul colegilor Valeria Guţu Romalo şi Mihai Nasta, caracterizaţi prin termenul spaniol sabiduria, care înseamnă înţelepciune, ştiinţă, erudiţie.
Lui Eugen Simion, pentru care admiraţia sa este totală, îi laudă implicarea, din anii când a fost vicepreşedinte şi apoi, preşedinte al Academiei Române, în înfăptuirea unor mari teme de cercetare pentru care a dat cu fermitate termene de realizare, vocaţia sa de constructor de catedrale ale spiritualităţii româneşti, iubirea pentru lucrurile de care se ocupă, de asemenea demersul ştiinţific al profesorului şi criticului literar, care dovedeşte „o imensă şi nedezminţită iubire faţă de limba română şi de cultura ţării noastre, ale cărei valori autentice, contemporane sau aparţinând trecutului mai apropiat ori mai îndepărtat, le-a promovat cu dăruire şi – aş zice – cu obstinaţie.“

Ample şi pline de culoare pagini sunt închinate mentorilor săi, Alexandru Rosetti şi Iorgu Iordan. Dacă într-un volum apărut la semicentenarul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti“ s-a ocupat de opera lor ştiinţifică, acum, sau mai bine zis, în textul discursului de recepţie la Academia Română, intitulat Cei doi stâlpi ai înţelepciunii, rostit la 6 ianuarie 2006, adoptă o manieră plutarhiană de a le face portretul, alcătuit din momente semnificative, atitudini, replici memorabile. Cei doi şi l-au disputat permanent pe strălucitul lor elev, Iorgu Iordan întrebându-l contrariat: „Ce cauţi, dom’le, la Rosătti? Pierzi vremea acolo“, sau „N-ai ce învăţa acolo“. Rosetti, la rândul său, trimitea săgeţi spre Iorgu Iordan: „Maestrul dumitale crede, ha, ha, ha, că Neculce pronunţa u scurt.“ Dacă Rosetti a avut o admiraţie nedezminţită pentru elevul său, deopotrivă ca om de ştiinţă şi ca un personaj care rezolva cele mai diverse probleme, pentru care l-a numit Draculea, Iorgu Iordan a avut momente când nu l-a promovat cu toată convingerea pe elevul său, ca atunci când numindu-l, în 1967, şef al sectorului de limbi romanice, a făcut-o „după unele zvonuri, în parte à contre coeur“, în fine ca atunci când Marius Sala l-a sunat la telefon să-i comunice, în 1978, că Academia Regală spaniolă l-a ales printre membrii ei corespondenţi. Acest moment trebuie citat integral: „La primirea veştii, după ce am sunat-o pe soţia mea, i-am telefonat lui Iorgu Iordan. Salutul meu de «bună dimineaţa» era evident ieşit din comun, aproape săltăreţ. Mi-a răspuns cu vocea lui monotonă (cred că ţinea microfonul mai departe de gură, cum îl vedeam adesea la institut): «Da sê s-a-ntâmplat, dom’le?» Eu: «Am fost ales membru corespondent al Academiei spaniole.» La celălalt capăt al firului s-a aşternut o tăcere care m-a şi îngrijorat. După câteva secunde de scurtcircuitare a convorbirii, îl întreb: „«M-aţi auzit?» Iordan: «Mda, cam răpidi…» (El fusese făcut membru corespondent doar cu câteva luni înainte.) Aveam 46 de ani!“ Totuşi, spre sfârşitul vieţii sale, Iorgu Iordan a încetat să spună că Sala este doar elev al său, deci l-a recunoscut şi ca elev al lui Al. Rosetti, mai mult decât atât, a declarat că elevul său l-a întrecut.
Asemenea evocări, făcute cu umorul care-l caracterizează pe Marius Sala, au fost urmărite cu delicii de cei care i-au ascultat discursul de recepţie la Academia Română. Calităţi care vor fi prezente, cu certitudine, şi în amintirile la care lucrează.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper