Lupta cu inerţia

Un articol de George Neagoe

Andrei Bodiu, Firul alb, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

 

Există o marotă a transferului de semnificat spre zona nord-americană a poeziei române care nu se încadrează în parametrii tradiţiei autohtone sau în filoanele franţuzeşti (Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, Francis Jammes, Valéry) şi germanice (Gottfried Benn, Trakl, Rilke) deja canonice la noi pe la 1930. E limpede că despre o progresie a cunoaşterii poetice putem discuta numai datorită creatorilor, nu şi criticilor. Avem de citit ultima sută de ani de poezie euroatlantică pentru a emite vreo judecată prizărită despre influenţe şi surse. Mi-e teamă că volumul postum al lui Andrei Bodiu – Firul alb – constituie un caz de neînţelegere a principiilor de compoziţie. Profilul artistului se împlineşte în consonanţă cu cel al intelectualului. Andrei Bodiu este un umanist în sensul de cetăţean pregătit anume să administreze bunuri culturale, asumându-şi riscul de a pierde contactul cu realitatea.
Procopius din Cezareea
Conştiinţa poetului datorează foarte multe mentalităţii universitare în care s-a format. Absolvind Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, a fost atras iremediabil de noţiunea de „Mitteleuropa“ (Imperiul multietnic condus de Habsburgi). Civismul, etica muncii, datoria faţă de publicul cu studii superioare au devenit parte integrantă a literaturii sale. Poezia lui Andrei Bodiu, din Oameni obosiţi (2008), dar şi din Firul alb, aparţine unui funcţionar imperial de elită, necârtitor, constrâns să pactizeze cu un limbaj ininteligibil, impersonal şi subordonator, însă care se revigorează, chiar în situaţii de degringoladă, recuperând latura umană principală: emoţia. Emoţia, nu sentimentul, pentru că ea presupune un efort autoreflexiv şi analitic. Pentru Andrei Bodiu, poezia ripostează contra automatizării, fiind o formă de salvgardare a cerebralităţii. E ca şi cum personalitatea lui operează cu două creiere – unul afirmativ, celălalt polemic – precum Procopius din Cezareea.
Numai că regăsirea dialogului cu sinele se produce prin intermediari. Firul alb delimitează un elogiu mocnit al celor care privesc altfel cele 24 ore ale zilei, al celor care se sustrag imperativelor, al celor care găsesc motive de a se simţi confortabil în pielea lor: „În pauze învârtim furculiţele-n aer îi/ Zgârâiem pe ochi pe/ Responsabilii Educaţiei// «Oricum», zice Adriana «mie/ Mâine poate mi se taie lumina».// Auzim chelnerii discutând/ cu patroana lor care cred că se cheamă/ «o doamnă bine»// «Serios, am lucruri mai bune de făcut», zice Adriana/ «De exemplu, să văd ploaia»“ (Casa del Sole, p. 66). Cartea lui Andrei Bodiu ascunde şi o meditaţie asupra resurselor fericirii, asupra lucrurilor semnificative. Mi se pare fără umbră de tăgadă că această apariţie postumă arată cum scriitorul s-a confruntat cu indispoziţia de a mai acorda sens lumii înconjurătoare. Fiecare poem devine o incizie şi mai adâncă. Se remarcă şi din dispunerea versurilor. Din aspectul grafic reies blocajul, împiedicarea şi fractura. Gerunziile din final sună ca pietrişul în gură. Verbele de la capăt de rând descriu senzaţii incomplete şi neconcludente. Substantivele necesită termeni auxiliari.
Ceva îi scapă poetului. Bineînţeles, frustrarea conţinutului e o şarjă la adresa metafizicului. Dar, şi mai important pentru strategia literară, suntem puşi înaintea unei confruntări disproporţionate cu mediul înconjurător, poluat de misticism şi de vulgaritate. Nimic nu se petrece spontan, ci antrenat, când spiritul de observaţie pare sedus de recurenţa fenomenelor. Această atitudine pseudoştiinţifică explică, în parte, experimentul executat asupra societăţii globaliste: „Din când în când se ia curentul.// Ne amintim atunci de vremea/ Prea Târziu Împuşcatului.// Ascultăm cum se dezgheaţă frigiderul privim/ Cum coboară gradele în termometru.// Aşteptăm. Sau coborâm în pizzerie şi întrebăm/ Dacă au sunat ei.// Şi-apoi revenim şi aşteptăm./ Şi vorbim între noi poate/ Mai mult ca oricând.// Suntem captivi casnici: un bărbat/ O femeie un copil într-un bloc vechi/ Dup-o uşă de lemn“ (Când se ia curentul,
p. 54). Expresivitatea discursului ţine de un cod al panicii. Libertatea nu depăşeşte nivelul larmei. Orice împiedică forfota impune recluziunea în spatele baricadei. În momentele de agonie a civilizaţiei, se preumblă duşmanul. Traseele culturale din poezia lui Andrei Bodiu, efectuate la Praga şi la Viena (foste capitale habsburgice), transmit atmosfera anarhică din preajma Primului Război Mondial, într-un fel apropiat cu cel al lui Octavian Soviany în Călcâiul lui Magellan. Ciocnirea cu Europa Centrală stârneşte reproşuri în legătură cu inerţia şi pasivitatea din ţara natală sau din sânul familiei: „Azi pe 24 aprilie copiii au luat/ În stăpânire Viena cu miile/ Au strigat au scandat/ Împotriva guvernului“ (Viena copiilor I, p. 33).
Viaţa pe un peron
Gospodăria nu aduce nicio oază de intimitate sau de detaşare, obligând la ascuţirea tuturor simţurilor. Agitaţia universitarului survine şi din incapacitatea de a se acomoda cu sedentarismul. Cum menţionam mai sus, Andrei Bodiu a avut un fond similar cu cel al unui înalt magistrat. De aceea, departe de el fofilarea şi comoditatea mic-burgheze. Deplasarea şi, în consecinţă, acţiunea îmbunătăţesc tonusul. Punându-şi cariera în slujba comunităţii, fiind mereu pe drum, i-a rămas scriitorului să se consoleze conversând cu familia. Întoarcerea acasă înseamnă şi recuperarea propriei identităţi. Asistăm la spectacolul luării în posesie a lumii, ca şi cum fiecare părticică recurentă şi banală e înşfăcată de antenele psihice şi organice ale unui nou-născut: „«Unde eşti, tati?» mă întreabă cu/ Vocea sublimă de la şapte.// «Aproape de Mediaş» răspund/ şi trag în piept mirosul de/ Usturoi din vecini.// «Şi cum e gara din Mediaş? E mare?»/ Întreabă mai departe «E mai mare ca gara/ din Predeal?»// «Cam tot aşa» zic eu încurcat.// Naşu îşi plimbă geanta maro/ Pe burtă Barmanu/ Face piruete pe ritm de melc// «Unde eşti, tati?» mă întreabă/ «În întunericul de la Augustin, Tudor,/ Aproape, în întunericul de la Augustin»“ (Gări mijlocii, p. 49).
Din nou, circularitatea proceselor neconsumate într-un trecut nedefinit împiedică satisfacţia de a trăi. Din nou, în ciuda ritmului alert, poetul dispune de atenţie distributivă. Înregistrează tot de parcă realul l-ar asalta. Trepidaţia celorlalţi este receptată în mişcări derulate cu încetinitorul. Referinţa la melc – molusca lubrică – nu este inocentă şi unică în Firul alb. Revine într-un poem care, măcar la nivelul ideii de bază, are legături evidente: „Lângă gara din Predeal o femeie/ Cu basma pe cap şi/ O pungă în mână merge/ În patru labe.// Se chinuie ca un melc/ Să ajungă la o centrală termică/ Dezafectată“ (Lângă gara Predeal, p. 27). S-ar cuveni să amintesc, în acest context, de excelenta caracterizare făcută de Florin Manolescu, în momentul recenzării volumului colectiv Pauză de respiraţie (Ed. Litera, 1991). Sub titlul Poezia Grupului de la Braşov (în „Luceafărul“, nr. 35, 1991), criticul sesiza – la Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Simona Popescu – înclinaţii spre „mizerabilism“. Cât se revendică poeţii generaţiei 2000 de la această paradigmă? Destul de puţin, de vreme ce trăsăturile acestui „mizerabilism“ se confundă cu neputinţa de a degusta mărunţişurile cotidiene. Toate activităţile se subsumează conduitei scorţoase. Nici flirtul nu scapă de pacostea profesiei. Instinctele se subţiază sub apăsarea protocolului. Contemplarea femeii capătă accente de blazare, de nedumerire. Devitalizarea universitară trimite imediat la stilul lui Alexandru Muşina. Cochetăria nu impresionează în ipostaza de armă a seducţiei. Universitarul locuieşte într-o cameră aseptică, în care guvernează obiectele de maximă stringenţă: „Îmi mai trebuie o frază/ o întreb dacă e sociabilă.// Se înroşeşte scaunul se zgâlţâie/ O chem să vadă ce am scris.// Unghii albastre un inel/ Cu piatră albastră îmi/ Atinge uşor spatele cu o/ Coapsă./ Scot două foi la imprimantă/ Semnez o chem cu mine/ ştampilez// Îmi mulţumeşte. Deschide uşa./ Pe hol e praf şi linişte/ ştampila zornăie de pe primul/ Pe ultimul raft“ (Recomandarea, p. 28). În loc ca întâlnirea să pecetluiască vreo urmă de afecţiune, parafa desfiinţează clipa de derută. Pe asemenea jocuri de tip anticlimax, Andrei Bodiu îşi construieşte poemele cele mai reuşite.
Firul alb e o carte provocatoare, atent lucrată, cu momente intense, însă nu excelentă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper