Legături bolnăvicioase. De la literatură la cinematografie

Un articol de CRISTIANA TODERAŞCU

 

Gânduri, atitudini, reacţii, vise şi vedenii, obsesii de toate felurile, nelinişti şi pendulări constante sunt încapsulate în totul eterogen al existenţei adolescentului anilor ’90. Într-o societate dezorientată şi neofertantă din multe puncte de vedere, care îşi caută cu disperare un drum şi un mijloc cu care să-l străbată, problemele tânărului devin şi mai haotice, întreţinute şi de caracterul dezolant şi inconstant al mediului în care trăieşte. În Legături bolnăvicioase de Cecilia Ştefănescu cunoaştem o astfel de existenţă dezlânată: este cea a tinerei Kiki, adolescentă care oscilează între cărţile de poezie modernistă sau romanul devenit „posesiv, mâncător de timp, amant şi prieten“ (p. 29) şi îmbrăcămintea dandy, ţigara, sexul sau jurnalul voiajor. Kiki pendulează între realitatea pasivă şi imaginaţia activă care construieşte scenarii surprinzătoare, devenite surse de hrană pentru fata înfometată de viziuni. Naratoarea ne poartă „ţinându-ne de mânuţă“ prin toate aceste valuri de aţipiri şi treziri bruşte din viaţa adolescentei indecise între iubirea pentru bărbaţi şi cea pentru femei.
Despre iubire şi sex de toate tipurile s-a scris în literatura română şi înainte de apariţia Legăturilor, dar poate că succesul romanului Ceciliei Ştefănescu se datorează, în parte, stilului său lipsit de inhibiţii, labirintic-fragmentat şi de aceea atât de controversat. Romanul dă impresia unui puzzle în care piesele au fost aşezate greşit de către cineva „ai cărui bocanci au păşit pe planeta Euforiei“, şi cu toate acestea se potrivesc de minune. Dar realitatea e că autoarea alege în mod deliberat să ofere surprize stilistice cititorului, iar modul în care combină cuvintele surprinde şi şochează în acelaşi timp, ca în My Sweetest Box.
Publicate iniţial la Paralela 45 în 2002, ulterior la Polirom în 2005, 2006 şi 2011, Legăturile… au fost receptate foarte bine în Franţa, dar cu multe îndoieli şi ezitări la noi. „Când am scris Legături bolnăvicioase nu mă aşteptam la foarte mulţi cititori, aici în România“, mărturiseşte autoarea într-un interviu acordat Observatorului Cultural. Expunerea directă a unor probleme reale cu care se confruntă tânărul şi totuşi atât de complicată prin contopirea planurilor, rupturi şi suprapuneri, alunecări mai mult sau mai puţin controlate şi mixturi de toate felurile au stârnit reacţii diverse care nu au reprezentat decât eşafodajul promovării de succes a cărţii. Receptat pozitiv sau negativ, nici nu mai contează, romanul a beneficiat de lecturi multiple ale unor cititori numeroşi. Şi ce poate fi mai important pentru o carte decât să fie citită, să trăiască prin procesul repetat al întoarcerii filelor de către degetele lectorului interesat?
Scrierea Ceciliei Ştefănescu şi-a îndeplinit obiectivele: a fost hipercitită şi tradusă în franceză (prima traducere datorată exclusiv deciziei editorului, ediţie prezentă pe Amazon.com), engleză, italiană, bulgară şi polonă, receptată în toate felurile şi etichetată divers, în funcţie de perspectiva cititorului şi nu în ultimul rând ecranizată în regia lui Tudor Giurgiu. Filmul a constituit pentru carte o modalitate de promovare extraordinară. Deşi literatura va păstra întotdeauna ceva aparte în ochii lectorului pasionat, iată că filmul a fost şi de această dată mult mai… vizibil.
În 2006, Tudor Giurgiu profită de vizualismul romanului şi îl transformă în film. Imaginile-ecran ale cărţii devin imagini pe ecran, mai mult sau mai puţin metamorfozate. Filmul, turnat într-o singură lună, în toamna lui 2005, la Bucureşti şi în judeţul Dâmboviţa, având un buget de 350.000 de euro, a avut premiera oficială la Berlin şi a captat rapid publicul, fiind selecţionat în secţiunea Panorama a Festivalului Internaţional de Film din capitala Germaniei, dar şi la festivalurile de la Karlovy Vary, Cottbus, Los Angeles, Sarajevo. Proiectat în peste cincisprezece ţări, el a obţinut, în 2007, Premiul Publicului în cadrul Galei Premiilor Gopo, pentru cel mai mare success la box office în 2006 (20.472 de spectatori).
Apariţia filmului a sporit, fără doar şi poate, vânzările cărţii. Iar dacă până atunci romanul era receptat îndeosebi de critica literară (pozitiv de Simona Sora, negativ de Daniel Cristea-Enache, de exemplu) sau de presa culturală, odată cu filmul se evidenţiază şi critica de blog, iar presa tabloidă devine extrem de interesată de autoare şi de cartea ei. Deşi meritele scriitoriceşti ale Ceciliei Ştefănescu sunt demne de apreciere, totuşi filmul este cel care a propulsat-o printre tinerii scriitori români cu succes de talie internaţională. Autoarea a fost selecţionată în Les Belles Etrangeres, textele ei au fost inserate în antologia Poveşti erotice româneşti şi în Biblioteca Digitală de la metroul bucureştean, a participat la foarte multe conferinţe şi lecturi publice în ţară şi în străinătate, s-a implicat în diverse proiecte care susţineau cauze sociale (participă la protestele împotriva proiectului minier de la Roşia Montană), a organizat ateliere de scriere creativă împreună cu Cristi Puiu, a deschis festivaluri, iar în 2006 a fost declarată Omul zilei de către Jurnalul Naţional, pentru contribuţia la afirmarea scriitorilor români contemporani pe piaţa de carte occidentală.
Mai mult, se pare că pasiunea din copilărie a Ceciliei, aceea de a croi rochiţe, pe care le vindea fetelor din cartier, este o altă latură a ei şi cea care, probabil, a semnalizat de timpuriu viitoarea ei colaborare la revista de modă Elle. În 2010, scriitoarea oferă un interviu şi pozează pentru Elle, dar apare şi în Harper’s Bazaar, în rubrica De ce să nu…?, şi chiar în The One, în secţiunea Călător V.I.P. Puţine scriitoare reuşesc să spargă acest zid care să le permită să pătrundă în lumea glossy a revistelor de fashion. Sigur că majoritatea nici nu sunt interesate, dar apariţiile Ceciliei Ştefănescu în astfel de publicaţii sunt un soi de reflector al succesului său şi totodată constituie noi şi noi punţi de relansare, cel puţin prin această relaţie armonioasă cu presa de la noi. Nu mai vorbim de presa străină, care îi recunoscuse de la bun început meritele scriitoriceşti.
În 2012, ziarele şi revistele româneşti sunt în extaz când cincizeci şi trei de scriitori, printre care şi autoarea noastră, reuşesc să scrie cel mai rapid roman din lume, în 5 ore şi 35 de minute, publicat la Editura Art după doar 9 ore, 5 minute şi 8 secunde. Romanul se numeşte Moş Crăciun&Co şi este un experiment reuşit, omologat de Guiness Book of Records.
Ideea aceasta de experiment este cea după care scriitoarea pare să-şi ghideze întregul parcurs literar şi nu numai, dacă ţinem cont şi de celelalte trasee profesionale (Editura Univers, Paralela 45, comunicare.ro, Studiourile MediaPro, Facultatea de Litere, diverse reviste, organizare de evenimente etc.). Dacă întoarcem filele trecutului, observăm că totul începe, practic, de la „experimentele“ care au generat scrierea volumul colectiv Tescani 40238 (Editura Image, 2000). Iar de atunci, Cecilia Ştefănescu nu se opreşte din experimentat. Urmăreşte întotdeauna surpriza, iar pentru ca aceasta să fie reală provoacă intenţionat anumite reacţii şi fenomene în rândul publicului cititor. Nu e de mirare, atunci, că cel de-al doilea roman al său este scris în aceeaşi manieră labirintic-fragmentară şi adoptă teme controversate: erotismul dintre doi copii şi tema morbidităţii. Iar pentru ca lectorul să recunoască legătura dintre prima şi a doua carte, coperta Intrării Soarelui ilustrează păpuşa pe care naratoarea Legăturilor… o vede în vitrină şi căreia îi spune în final: „Dar tu, Kiki, mi-ai făcut atunci cu ochiul“ (p. 145). Păpuşa aceasta are o poveste interesantă, pe care Cecilia Ştefănescu a divulgat-o presei: „Păpuşa e făcută de cea mai bună prietenă a mea, actriţa Maria Popistaşu, o văzusem de multă vreme la ea acasă şi, cum mie îmi trebuia o ilustraţie morbidă, apăsătoare, i-am cerut-o. Florin a fotografiat-o şi a conceput coperta. (…) Am ales această imagine şi pentru că face legătura cu finalul primei cărţi“. Mai mult, cea de-a treia carte va fi despre bătrâneţe şi moarte şi va folosi cadavrul din Intrarea Soarelui. Astfel că scriitoarea invită la lectura unei trilogii care-şi va atinge zenitul, probabil, în ultima parte.
Adoptând subiecte specifice generaţiei „Ego“, cărţile Ceciliei Ştefănescu sunt un fel de „Lasă-mă şi nu-mi da pace“, în sensul că limbajul şi stilul creează confuzie în momentul lecturii, iar expunerea directă, nonşalantă, a erotismului îl poate indigna pe cititor. Însă, în acelaşi timp, tocmai această maniera provoacă interes şi trezeşte spiritele. Receptarea scrierilor sale este extrem de diversificată, iar controversele sunt cele care „fac cea mai bună reclamă scriitoarei“. Astfel că ea relaţionează frecvent cu mass-media (presă şi radio), beneficiind de pagini întregi în revistele româneşti, dar şi străine (datorită traducerilor numeroase).
De ce e nevoie pentru a fi un scriitor bun? „Răbdare, ataşament faţă de literatură în general, o privire cumva de după apariţia cărţii, responsabilitate“, declară Cecilia Ştefănescu într-o întâlnire cu studenţii de la masteratul de Teoria şi Practica Editării al Facultăţii de Litere. „Teritoriul scrisului mă cheamă acasă“ – iată gândul pe care ar trebui să-l aibă fiecare scriitor, în orice moment.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper