Învăţăturile monahului cinefil

Un articol de C. Stănescu

„Pentru evreul Nicolae Steinhardt (1912 – 1989) – scrie Marian Sorin Rădulescu într-un excelent eseu, publicat în Tribuna nr. 278 – convertirea la ortodoxie, prin botezul clandestin din sinistra temniţă de la Jilava, la vârsta de 57 de ani, a reprezentat un «acces la fericire» şi o ieşire din starea de «neagră deznădejde». Chiar şi după tunderea în monahism (în 1980) interesul acestui spirit viu pentru artă, cultură şi politică nu s-a stins. Dimpotrivă“. Interesul acestui mare „spirit viu“ era nutrit de o inteligenţă extraordinară, o curiozitate nesăţioasă şi nepotolită, ca formă a unei libertăţi de nimic împiedicată. În regula cea mai generală, curiozitatea profesionistă prinde rugina rutinei şi eşuează în „tristeţea erudiţiei“. Oamenii prea curioşi din fire nici nu sunt bine văzuţi: în copilărie (nu numai!), „curiosului i se taie nasul!“, iar poporul (!), gura lumii ne învaţă că „cine ştie multe, moare“. Dimpotrivă, N. Steinhardt şi-a hrănit şi intensificat extraordinara vivacitate spirituală printr-o curiozitate ce n-a obosit până în pragul morţii. S-ar zice că era atins de o boală de origine divină şi… „enciclopedică“, boala curiozităţii bine orientate care scoate din fiecare (orice!) fapt al vieţii şi al culturii „reţeta fericirii“ de a trăi frumos, cu o inatacabilă demnitate umană împărtăşită celor din preajmă cu modestie şi cu o generozitate de mare risipitor. Plină de calităţi înalte, curiozitatea lui N. Steinhardt, una deschisă şi seducătoare, plesneşte de sănătate şi de dorinţa de a fi larg împărtăşită. E a unui Cilibi Moise trecut pe la Academie, fără să-şi fi pierdut prospeţimea şi candoarea. Într-o vreme când mulţi deplâng oboseala şi „moartea“ lecturii, pagina lui aţâţă plăcerea de a citi şi reciti. Ingenios cum puţini alţii, el se instituie, de regulă, în avocat al cauzelor pierdute, al disputelor tranşate şi încheiate: un paradoxal apostol al credinţei pe care nicio iluzie pierdută nu-l întoarce din drum. Deschid la întâmplare Monologul polifonic (Mănăstirea Rohia – Polirom, 2012) şi dau la pagina 122 peste „O apărare a formelor (provizoriu) fără fond“. Disputa e veche, de la Maiorescu încoace, întoarsă în oglindă de Lovinescu, în ochii căruia formele simulează şi ajung să stimuleze fondul: „O carte savuroasă şi inteligentă (Ştefan Cazimir, Alfabetul de tranziţie, 1986) readuce în actualitate o veche şi obsesivă dispută din cadrul culturii noastre“. Ce sare îndată în ochi precipitând plăcerea aţipită de a citi este tonul: uşor, familiar şi colocvial ca o şuetă cu care este abordat „subiectul“, altminteri grav şi greu ca o lespede academică. Aboleşte din capul locului solemnitatea bisericească, împovărată de ceremonial canonic şi veşminte greoaie spre a lua partea „formelor“ dispreţuite, a „maimuţărelii“ pe care – în aceeaşi dispută veche – o elogia la superlativ un Emil Cioran (în Schimbarea la faţă…): „Întotdeauna, spune autorul Alfabetului … – pe tonu-i bonom şi nepatetic, întotdeauna planul precedă construcţia, strada şi pomii clădirile, imitaţia («maimuţăreala»!), procesul asimilării integrale. «Laudă formelor, celor de faţă şi-n veci tuturor», exclamă el, într-un cuvânt binedispus şi cu încredere într-o viziune spiralată a istoriei“. Ce urmează acestor aplauze pentru „viziunea spiralată“ este o adevărată epopee eroi-comică prin care subiectul – grav, serios, important – este împins uşor, aproape în glumă, sub ochii cititorului din ce în ce mai prins şi mai animat de stratagema, ludică, a unui scriitor căruia îi place nespus să „glumească“ şi să se joace cu cele mai serioase lucruri, acele lucruri cu care, spun morocănoşii, nu se poate glumi! Iată povestea, „epopeea“ fondului sub mâna (inspiraţia) fermecată a unui autor ce reface şi ne restituie plăcerea de a citi: „Drept pildă este aleasă epoca prin esenţă de tranzit, aceea dintre 1830 şi 1860. După ce tratatul de la Adrianopol din 1829 ne deschisese porţile către Occident, desferecându-ne din cătuşele monopolului turcesc, s-ar fi zis că Europa se revărsa potop asupra mult însetatelor de cultură, civilizaţie, slobozenie şi zbenguială principate dunărene. Şi contrastele se pornesc a fulgera, lupta între vechi şi nou, între veşted şi cutezător, între bătrâni şi tineri, între nostalgicii trecutului (brusc împodobit cu tot felul de frumoase însuşiri) şi entuziaştii inovaţiilor, între idei şi moravuri opuse se dezlănţuie. Veşmintele despart generaţiile, concepţiile ideologice şi preferinţele politice. Intră în aprigă rivalitate işlicul, giubeaua, ceacşirii, anteriul, calpacul, pe de o parte, şi fracul germano-franc, pălăria, surtucul, cizmele şi pantofii (straiele evropeneşti scurt spus), pe de alta. Se burzuluiesc şi se înfruntă încruntate bărbile şi feţele rase ori purtătoare numai de mustăţi. Contrastul e pretutindeni, în saloane, gândire, haine, purtări, moduri de viaţă şi alimente. Toate epocile sunt epoci de tranziţie şi nici că s-ar putea altminteri din moment ce există istorie, adică succesiune de evenimente“ – survine o imperceptibilă schimbare de ton a comentatorului care continuă a instrui fără a dădăci cu pedanterie: „Vituperaţiile teoriei formei fără fond (al cărei corifeu e Maiorescu) nu par a-l emoţiona ori clinti pe observatorul nostru sceptic şi înţelept. Formele hibride le ştie a fi o constantă a istoriei. Diacronia este taina finală“. Istoria „mare“ se împleteşte, inimitabil, cu stilul uşor, ce descreţeşte frunţile încruntate de efort „mintal“ (vorba unui mare înţelept de la ţară): „Intervenţiilor ruseşti şi turceşti pe lângă domnitorii români întru stăvilirea curentului evropenesc (inclusiv apărarea bărbilor, giubelelor şi celorlalte simboluri ale unui venerabil trecut) le este dezvăluit sub stratul pur politic. Indignările babacilor şi tombaterelor nu sunt luate în tragic. Lupta s-a dus şi pe tărâmul cuvintelor …“, pentru ca, apropiindu-se de final, să-şi pregătească elogiul: „Printre atâţia defăimători ai epocii de tranzit (prelungită până în vremea lui Titu Maiorescu şi I. L. Caragiale), Ştefan Cazimir se deosebeşte net ca un apărător (ori mai corect spus: îngăduitor tălmaci) al ei… Alfabetul de tranziţie e o dovadă a fidelităţii faţă de sine, o manifestare eminentă a psihologiei noastre colective demnă de evocat ca un model cu valoare perenă“ şi, ca ideea să fie reţinută, nimic nu-i mai evocator şi ilustrativ decât… statuia lui Dinicu Golescu de pe bulevardul care duce către Gara de Nord a Bucureştilor: „Tatăl, Dinicu, poartă barba tradiţională şi vechile veşminte; cei patru fii – Ştefan, Nicolae, Alexandru şi Radu – apar cu feţe şi straie moderne. Sunt diferiţi şi totuşi nu rupţi de zămislitorul lor. Spre deosebire de ce au crezut mulţi, epoca de tranziţie dintre «vechiul regim» şi «societatea modernă» n-a însemnat o falie, o totală soluţie de continuitate, un scandal: a fost un proces de asimilare…“. Urmează elogiul suprem din finalul unui comentariu strălucit şi seducător întru totul, făcut să ne restituie şi azi plăcerea de a citi: „Iată o carte care i-ar fi încântat pe Voltaire, Ion Ghica şi E. Lovinescu şi l-ar fi făcut, cine ştie, să zâmbească necaustic şi nevexat pe Titu Maiorescu“. Şi care cititor n-ar fi sedus şi încântat de a fi comparabil şi a rivaliza, în plăcerea recâştigată a lecturii, cu aceşti lectori celebri?! Text paradigmatic pentru „polifonicul“ Nicolae Steinhardt, o simplă „recenzie“ oglindeşte fidel în felul ei complexitatea omului, curiozităţile multiple şi seducătoare ale celui ascuns şi dezvăluit sub haina „monahului de la Rohia“. Monahul cinefil evocat în Tribuna e doar una dintre multiplele întruchipări ale acestui mare „spirit viu“ şi excentric care se vesteşte astfel chiar cu volumul parodic de la debut, În genul… tinerilor, publicat sub pseudonim (Antisthius) în 1934, anul în care tânărul de 22 de ani îşi începea colaborarea la Revista burgheză şi se înscria în baroul de Ilfov. Întinsă şi inepuizabilă cât un imperiu, „harta“ curiozităţii lui incomparabile nu l-a scutit, dimpotrivă!, l-a împins să plătească încăpăţânarea de a fi curios şi total liber în curiozităţile lui cu „tăierea nasului“, respectiv, cu anii detenţiei de la Jilava, Gherla şi Aiud (1960-1964). Nonconformist radical şi umanist incoruptibil continuând să-şi apere „curiozităţile“ libertăţii lui cu orice preţ, denunţă şi respinge „înţelepciunea“ populară conform căreia „capul plecat sabia nu-l taie!“: dimpotrivă, va scrie şi va publica el în chip „scandalos“, „Istoria ne arată că de nenumărate ori capetele plecate au fost tăiate, năpristan ori cu oarecare întârziere… «Plecăciunea» (închinarea) riscă alt rezultat: măreşte pretenţiile adversarului, îi dă acestuia un surplus de energie, de neruşinare, de tupeu. Totodată ea semnifică pasul dintâi pe calea unei înrobiri din ce în ce mai perfecte“ (Suflet de rob sau taina libertăţii, în Familia, 1987).
Când iese, în 1964, din puşcărie nu-şi dobândise cu adevărat libertatea, pe care şi-o va cuceri, şi atunci parţial ciuntită de cenzură, abia în 1976, cu suma „curiozităţilor“ lui adunate în volumul Între viaţă şi cărţi apărut în colecţia „Eseu“ a Cărţii Româneşti de atunci. Cartea i-a fost primită cu elogii. Prima cronică, „dătătoare de ton“, spune Virgil Bulat, a fost atunci semnată pe o pagină întreagă din vechiul format al Tribunei clujene de eruditul profesor Ion Vlad, eminentul hermeneut al atâtor opere capitale din literatura română şi nu numai. Libertatea marilor şi beneficelor lui „curiozităţi“ de tip enciclopedic, existenţiale şi cultural-artistice în egală măsură se citeşte în tot ce a scris şi publicat – inclusiv sub cenzură – N. Steinhardt, curios de toate, de la miturile antice, epopeile homerice, scrierile moderne şi moderniste şi până la literatura poliţistă a lui Ed. Wallace ori culisele Hollywood-ului şi chiar viaţa lui „Pavka“ Corceaghin din filmul Aşa s-a călit oţelul după romanul lui Ostrovski. Cinefilul de sub haina monahală exista însă din anii ’40. În frumosul său eseu din Tribuna, Marian Sorin Rădulescu scrie: „Cinefil chiar după retragerea la mănăstire, iubitor şi comentator de artă, îndrăgostit de cultură şi ştiinţă, Nicolae Steinhardt este socotit profan şi excentric de către rigoriştii ce nu privesc cu ochi buni lumea culturii. Totodată, el este proscris şi de sceptici care, zeflemitori, îl consideră un mistic naiv şi patetic devreme ce s-a «înregimentat» în viaţa monahală“. Însă monahul acesta atipic îl caută pretutindeni pe Dumnezeu şi, ce curios!, nu osteneşte să-l descopere acolo unde puţini îl văd, inclusiv în Scrisoarea pierdută în scena finală a „împăcării“! Ne face să vedem ca fiind noi pentru ochii noştri obosiţi filme vechi şi celebre, precum Viridiana, Blow up, Portocala mecanică, Kagemusha, La Dolce Vita („o bucată evident şi nemijlocit christică, ortodoxă cu desăvârşire, o adevărată pagină de propovăduire evanghelică prin mass-media, în care chemarea lui Hristos vibrează pe înţelesul oricui ştie să vadă şi să audă câtuşi de puţin“), Julieta şi spiritele, Culorile rodiei (Serghei Paradjanov), Teorema (Pasolini). Cinefilul e printre primii spectatori – şi ce spectator! – ai Probei de microfon a lui Mircea Daneliuc, primit cu mari laude pentru că a surprins „degradarea şi mahalagizarea limbajului“. Concursul lui Dan Piţa e „cel mai bun de la Reconstituirea încoace şi cu mult superior ei“, „o creaţie egală cu aceea, superbă, a lui Tarkovski: neuitata Călăuză“. Curiosul Steinhardt e şi un mare ingenios, găseşte „chei“ insolite pentru a „reciti“ (revedea) un alt film decât acela pe care şi noi l-am văzut, dar cu alţi ochi: Concursul lui Dan Piţa este în ochii lui Steinhardt un film „alegoric“, dar limpede, evident, despre „viaţa şi minunile Domnului nostru Iisus Hristos“, „un îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi factor epistemologic“. Din păcate, constată el, cursierii aceştia, participanţii la „concurs“ nu sunt capabili să întreprindă ascensiunea spre sacru, să urce pe acea“scară“ înspre desăvârşire către care-i conduce, zadarnic, „puştiul“ (Claudiu Bleonţ), „un simplu muncitor ce poartă veşminte extrem de modeste, blând în gesturi, smerit cu inima, cuminte la vorbă, altruist“. Simţi cum bunul Steinhardt suferă cumplit cu, o mânie reţinută, că aceia, deşi îl privesc nu-l văd şi nu descoperă sub veşmintele modeste călăuza: El era acolo dar ei nu l-au cunoscut. Suferinţa nu-l împiedică să numească riguros şi profesionist virtuţile stilistice ale filmului construit ca să obţină sublimul din derizoriu, „pe firul comediei bufe, al farsei, într-o continuă şi piperată atmosferă de mustărie, de bâlci, de pişicherlâc“ care „zguduie“ spectatorul făcând să priceapă că „distanţa dintre domenii aparent ireconciliabile este de fapt minimă“. În concluzie, îi scrie Steinhardt în 1982 regizorului: „Îndrăznim a crede că filmul Concurs este mai semnificativ şi mai tulburător chiar decât foarte frumoasa Viaţă a lui Iisus Hristos de Zefirelli. Fie slava şi bunăvoirea Domnului şi Dumnezeului nostru asupra credinciosului Său rob şi minunatului Său zugrav Dan Piţa“. Ceea ce „vede“ Steinhardt în filmul atâta de elogiat corespunde în intensitate cu respingerea absolută a negocierii şi compromisului, cu dezavuarea şantajului şi a turnătoriei, ca mijloace la îndemână ale supravieţuirii cu orice preţ: o morală aspră, inclementă, aproape veterotestamentară. „Cel atacat, spune el undeva, are întotdeauna dreptul (şi datoria) să se apere, a ceda agresiunii ori şantajului nu înseamnă altceva decât a te învoi cu sclavia. Şantajul, dintre toate, e fărădelegea cea mai odioasă şi mai respingătoare (alături de turnătorie), a-i face jocul e totuna cu a-l aproba, a-l răspândi, a i te face părtaş„. Pentru actualitatea lor neînfrântă şi eternă aceste învăţături ale „monahului cinefil“ rămân la fel de vii şi de urgente ca şi atunci când le-a pus pe hârtie şi pe „obrazul“ unei epoci care, iată, e departe de a se fi încheiat. Nesfârşită, curiozitatea instruită şi curajoasă a lui Steinhardt este una din formele libertăţii lui paradoxale şi exemplare cucerită de el când ea, această libertate, nu hoinărea ca azi pe toate drumurile căzând în mâinile derbedeilor care se fac că ne conduc.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper