Îndurare şi râvnă

Un articol de George Neagoe

Dr. Galina Răduleanu, Repetiţie la moarte… din spatele gratiilor, cu o prefaţă de Părintele Tudor Peiu, Piteşti, Editura Fundaţiei „Sfinţii Închisorilor“, 2013, 368 p.

 

Cartea Galinei Răduleanu, Repetiţie la moarte…, a ajuns la a doua ediţie, după cea din 2002, apărută la Editura Bonifaciu. Iniţiativa este cu atât mai merituoasă cu cât impune câteva dezbateri istorico-literare majore.
Om politic
În primul rând, pentru domeniul meu de competenţă, aceste memorii carcerale indică unele mutaţii ale noţiunii de „scriitor“. Destui deţinuţi politici din perioada comunistă, inclusiv Galina Răduleanu (care a trecut pe la Uranus, Jilava, Arad şi Oradea), au transformat nevoia mărturisirii într-o profesie (de credinţă). Ar trebui şi o discuţie separată despre menţinerea prestigiului aproape sacru al scriitorimii într-o societate controlată de spiritul laic, având tendinţe ateiste (în consecinţă, s-ar zice raţionaliste). Numai că aici detaliile se amestecă fără posibilitatea unor disocieri, de vreme ce pretinsa ideologie ştiinţifică a marxism-leninismului a îngrijit sau a confiscat seminţele mistice, religioase şi iraţionale (uneori sădite instituţional) din anii 1930–1940 ai României. Mă rezum la constatarea că „scriitorul“ nu s-a mai confundat cu intelectualul, ci l-a dublat în preajma lui 1960 –1964. Galina Răduleanu resimte puşcăria cu tot bagajul emoţional influenţat de absolvirea Facultăţii de Medicină. Ar fi de adăugat că arhiva de istorie orală a IICCMER, cuprinsă în seria de Experienţe carcerale în România comunistă, a dezvăluit câţiva povestitori destoinici, precum: Nicolae Purcărea, Gheorghe Cornea sau Vasile Iamandi. Aşadar, consumatorul de literatură va descoperi etaloane ale analizei şi ale aventurii în persoane fără pregătire filologică.
În al doilea rând – de fapt în relaţie directă cu cele menţionate mai sus – este necesară lărgirea cadrelor deschise de către Mihai Răduleanu în sinteza lui fundamentală, Istoria literaturii române de detenţie. Sistemul literar centralizat şi, ca atare, cenzurat, a influenţat căutarea unor ochiuri de lumină. Astfel că s-a definit un circuit netipografic al cărţii. Ar părea exagerat să-i spunem samizdat, însă nu putem face abstracţie de voinţa autorilor ca lucrările lor să fie adăpostite şi cunoscute în anumite cercuri interne şi externe, cu speranţa că, după o confruntare finală cu textul, memoria va deveni literatură, dar va păstra şi adevărul istoric. Diferenţa între literatul cu vocaţie sau veleitar şi cel format sub impulsul prigoanei vizează reţinerea în faţa publicului. A fi reticent în relaţie cu scrisul înseamnă a ţine seama de pudoare (inerentă femeilor), de stigmate, de predispoziţia confesiunii spre (auto)înşelare şi de îndoiala ridicării propriei experienţe la nivelul maximei generalizări.
Or, Galina Răduleanu depăşeşte acest trac, înţelegând că a vorbi despre închisorile represiunii comuniste conduce la asamblarea câtorva coordonate incompatibile: condamnatul, regimul în sine, oamenii care îl slujeau direct, societatea de atunci (viciată, inertă şi încărcată de prejudecăţi), posteritatea imediată – cea a Decretului 411/ 1964 – şi lumea postcomunistă: „Cartea aceasta a trebuit să părăsească ţara în 1966, înainte de a fi terminată.// Atunci când s-a ivit prilejul, manuscrisul a fost trimis în Franţa, unde a «domiciliat» până în 1990, când mi-a fost înapoiat.// O bună bucată de vreme nu m-a interesat recitirea lui, considerându-l lipsit de importanţă şi temându-mă în plus de reactualizarea unor amintiri dureroase.// Au trebuit să treacă nişte ani buni, ca să-mi depăşesc complexele şi să-l fac să vadă lumina tiparului. Indiferent de felul în care va fi întâmpinat“ (p. 13). Printre rânduri descoperim că Repetiţie la moarte… ar putea fi situată la intersecţia devotamentului şi a devoţiunii.
Cauza esenţială a redactării volumului ar fi datoria civică şi religioasă de a mărturisi. Dar Galina Răduleanu nu reproduce un inventar de situaţii dramatice. Pregătirea medicală o îndeamnă să perceapă momentele prin psihopatologie. Fiecare contact cu opresiunea comunistă devine un caz clinic, disecat în funcţie de randamentul îndoctrinării. Caracterul convingător al cărţii reiese din absenţa judecăţilor absolute. Greşeala, slăbiciunea, scepticismul sunt trăsături inerete mediului penitenciar comunist. Onestitatea este lecţia oferită cu fiecare pagină parcursă. Galina Răduleanu se fereşte să condamne. Nu blestemă. O dezamăgeşte însă pasivitatea confundată cu bunătatea creştinească, aşa cum reiese din portretul Mariettei Sadova, pe care a întâlnit-o la Jilava: „Un om bun, cald şi curat, dar o artistă, nu o luptătoare“ (p. 229). În această confruntare, este necesar să acceptăm că justeţea privirii asupra oricărui intelectual public nu se rezumă la un colaj de citate strânse din acelaşi mediu de provenienţă. Nepotrivirea codurilor are rolul ei esenţial. Totuşi, propunându-şi să reziste ispitelor conformismului din puşcărie, Galina Răduleanu acceptă rareori diversitatea atitudinilor. Problemele de inadaptare nu vor apărea decât după eliberare. Lumea din afara zăbrelelor rămâne o ficţiune, un decor în care interioritatea şi intimitatea conştiinţei nu-şi află locul sau consolarea. Toată puterea concentrată, al unui Samson feminin, s-a pierdut la vederea cerului deasupra.
Categoria muscă
Scriitoarea insistă asupra detaliului că luciditatea supravieţuitorilor din închisorile comuniste se verifică dacă aceştia au priceput anatomia aberaţiei. Aplicând anomalia la propriul caz, Galina Răduleanu observă că biografia ei a constituit o infracţiune în ochii Securităţii. Totul i-a fost potrivnic. De origine basarabeană, cu tatăl preot (Boris Răduleanu), arestat înaintea ei sub acuzaţia de legionarism, fiind numai prieten cu un membru marcant al mişcării, părintele Ilie Imbrescu, exmatriculată din clasa a VIII-a liceală din pricina sabotării şi a ironizării cultului stalinist, absolventă a Facultăţii de Medicină în condiţii de persecuţie, mânată de tendinţe eroice de a se alătura partizanilor din munţi şi posesoare a unor însemnări despre nenorocirile dictaturii, Galina Răduleanu semnalează că, în logica regimului, nimeni nu scăpa de voinţa discreţionară, care nu pornea neapărat de la Partid: „Dumnezeu a vrut să-mi încep mai târziu detenţia. Eu hotărâsem să renunţ la orice preocupări sociopolitice, având ca unic ţel să fiu medic bun şi să călătoresc. Fără voia mea însă, a trebuit să redevin «om politic»“ (p. 28).
Autoarea evită retorica victimizării şi stilistica vindicativă. De altfel, recunoaşte că, spre deosebire de alte colege de celulă, cu cei 7 ani de pedeapsă din care a executat 4 (1960–1964), intra în categoria „muscă“ (p. 312). Dincolo de eufemism, asistăm la încă o dovadă de empatie cu năpăstuiţii şi un test al depăşirii mâniei. Nicăieri nu vom citi văicăreli despre amânarea carierei. Mai degrabă, necazurile sunt depăşite cu forţa sarcasmului. Răbdarea ca formă a ripostei creşte sub exaltarea că nici alte colege (Elena, de pildă) nu şi-au pierdut vioiciunea şi inteligenţa: „Ne relata, printre altele, cum, înainte de arestare, fusese într-un magazin şi-şi alesese o stofă verde (dânsa fiind brunetă şi smeadă la faţă). «Doamnă, să n-o luaţi, verdele vă-nchide», i-a spus vânzătoarea. «Şi a avut dreptate», ne zicea râzând“ (p. 352). Dârzenia în a îndura devine, la un moment dat, virtute. Morala atinge un creştinism ponderat care nici nu probozeşte, nici nu iartă. Soluţia aleasă aparţine cetăţeanului raţional care, din dorinţa de a-şi menţine cugetul drept, îşi educă râvna religioasă, făcându-şi semnul crucii alături de o altă deţinută, Nina, în contextul supravegherii draconice: „A urmat o amplă dezbatere, dacă s-o facem vizibil, în secret, într-un colţ nevăzut sau în gând. Aparent părea un fleac. Dar de fapt era începutul compromisului, a renunţării, de frică, la eu-l tău. Dacă adventiştii puteau cu atâta tărie să-şi păstreze cu rigurozitate ritualul sâmbetei şi al alimentaţiei, noi trebuia să fugim prin colţuri pentru cel mai elementar gest creştinesc? Şi totuşi m-am simţit uşurată când am hotărât să nu facem cruce amândouă, ci numai una din noi“ (p. 235).
Citind Repetiţie la moarte…, m-am edificat asupra motivelor pentru care foştii deţinuţi politici, deşi maltrataţi şi înjosiţi, şi-au conservat vitalitatea în puşcării. Galina Răduleanu este o scriitoare abilă, chiar dacă nu şi-ar fi propus acest obiectiv.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper