Geniu, talent, literatură

Un articol de Rodica Grigore

Thomas Wolfe, De la moarte până-n zori, traducere de Anca-Gabriela Sîrbu, Polirom, Iaşi, 2012

 

 

S-a spus despre el că ar fi cel mai important reprezentant al generaţiei sale, unii critici neezitând chiar să facă o adevărată risipă de superlative; scrierile i-au fost, apoi, discutate din cele mai diverse puncte de vedere, ajungându-se la controverse care au pus în discuţie nu strategiile narative pe care acest autor le-a impus în literatura americană, ci mai degrabă influenţa pe care diverşi editori, de la Maxwell Perkins la Edward Aswell, ar fi avut-o asupra lui şi cu precădere asupra unora dintre textele sale, rămase nedefinitivate din cauza bolii şi morţii premature a prozatorului. A fost considerat, pe rând, genial, impresionant, unul dintre cei mai originali scriitori ai secolului XX, sau, dimpotrivă, plictisitor, redundant, lipsit de substanţă şi de structură. Se numeşte Thomas Wolfe, iar în timpul scurtei sale vieţi a publicat doar patru cărţi: romanele Look Homeward, Angel (1929), Of Time and the River (1935), prin care demonstrează capacitatea de a se raporta la entitatea geografică şi simbolică a Sudului american, volumul de povestiri From Death to Morning (1935) şi eseul The Story of a Novel (1936), prin intermediul cărora se poate afirma că a impus o nouă orientare în spaţiul cultural american.
„Jazz Age“ s-a sfârşit…
Contextul în care debutează şi se afirmă Thomas Wolfe este extrem de complex: anii ’30 ai secolului XX au reprezentat, în literatura americană, momentul unor profunde transformări ale mai vechii estetici ce păruse a se fi impus o dată pentru totdeauna. Astfel, în 1931, Scott Fitzgerald anunţa cu toată convingerea sfârşitul celebrei „Jazz Age“, pornind de la premisa că modelele culturale şi sociale care dominaseră deceniul al treilea dispăruseră (din cauza noilor realităţi ale lumii americane) pentru totdeauna. Autorul Marelui Gatsby dădea chiar o explicaţie pentru această nouă stare de lucruri, considerând că mai vechea încredere ce domina lumea americană dispăruse, iar în locul ei se instalaseră temerile şi angoasele de tot felul, acestea devenind marile constante ale noii lumi, aflate sub semnul Marii Crize. Astfel că, în literatură, mai cu seamă la nivelul prozei, elementele naturaliste şi cele ţinând de temele mai mult sau mai puţin evident politice revin cu hotărâre, câtă vreme autori precum Sherwood Anderson, Upton Sinclair sau Theodore Dreiser abordează teme ce aduc în prim plan şomajul, mizeria din marile oraşe şi decăderea accentuată a valorilor lumii rurale. E momentul – aşa cum rareori se va mai întâmpla în acest spaţiu cultural – când scriitorii pot, pe de o parte, să provoace, prin opera lor, noua ordine politică sau economică, iar pe de altă parte, să ridice adevărate imnuri de slavă naţiunii, chiar simpla trecere în revistă a titlurilor reprezentative ale acestor ani evidenţiază acest fapt. Oricât de paradoxală ar putea să pară afirmaţia, autorii acestei epoci, de la John Dos Passos la Hart Crane sau Thomas Wolfe, vor manifesta intenţia de a explora noile realităţi ale unei naţiuni aflate în derivă, aşa cum unii dintre ei nu se feresc s-o califice, celebrându-i, însă, tocmai calităţile epice evidenţiate în primul rând de perioada Crizei şi exemplificate de o naţiune ce pare a nu-şi mai găsi cu uşurinţa anterioară punctele de reper la care să se raporteze. Iar dacă, în scrierile unui Henry Miller sau Nathanael West, de exemplu, continuă, totuşi, căutarea unei dominante artistice care a fost adesea numită „suprarealism gotic modern“, Thomas Wolfe aduce în prim plan, în romanul Look Homeward, Angel, elementul social, utilizându-l, însă, spre deosebire de predecesorii săi, pentru a exprima o subiectivitate care, pe drept cuvânt, poate fi numită prodigioasă. Iar dacă, de pildă, John Steinbeck a insistat să reamintească mereu cititorilor săi dimensiunea epică aflată cumva dincolo de dezamăgirea generală ce domina lumea americană a celei de-a doua părţi a anilor ’30, Thomas Wolfe se raportează la mai vechea tradiţie a aspiraţiei americane spre dimensiunea transcendentală, dovadă că aceasta nu s-a stins o dată cu frământările determinate de Marea Criză. În acest context, fără să facă nici o clipă abstracţie de epoca pe care o trăia, Wolfe a abordat întotdeauna teme legate de semnificaţiile nopţii, întunericului, somnului şi, desigur, ale morţii, marea obsesie a operei sale. E şi noua încercare, bazată, fără îndoială, pe un alt tip de sensibilitate şi pe o nouă estetică, de a ajunge la sensul profund al unei (alte) adevărate „inimi a întunericului“, tentativă îndreptată, desigur, în altă direcţie decât cea consacrată prin celebra carte din 1902 a lui Joseph Conrad. De aici mai era doar un pas, iar tânărul Wolfe nu a ezitat să-l facă, până la descoperirea unui adevărat tărâm interior, „the city of myself, the continent of my soul“, după cum se va exprima el însuşi.
Volumul de povestiri De la moarte până-n zori este centrat, în fapt, pe aceleaşi mari coordonate şi, dacă ne gândim bine, i se potriveşte perfect prefaţa pe care Wolfe a scris-o pentru Look Homeward, Angel, adevărată profesiune de credinţă a autorului: „Orice operă serioasă este autobiografică. Iar aceasta este o carte ce are la bază însăşi viaţa mea“. Ulterior, într-o deja celebră scrisoare, Thomas Wolfe adăuga: „Există puţine vieţi cu adevărat eroice, iar singura despre care ştiu multe lucruri este chiar a mea“. Asemenea lui Walt Whitman, ţelul recunoscut ca atare al lui Wolfe a fost, de-a lungul întregii lui creaţii, să reuşească să ofere, prin intermediul scrierilor sale, pe de o parte o imagine cât mai convingătoare a realităţii sociale a vremii sale, iar pe de altă parte, să faciliteze accesul cititorilor la profunzimea gravă a mitului, totul centrat în jurul eului auctorial însuşi, conceput, cumva, într-o formulă aparent inedită, dar care descinde din estetica marelui romantism, îmbogăţit cu notele transcendentalismului american. Aceste aspecte sunt evidente în toate cele paisprezece texte ce compun volumul de faţă, de la prima povestire a cărţii, Moartea – sora cea mândră, la Numai morţii cunosc Brooklynul şi de la Întuneric în pădure, necuprins ca timpul, la tulburătoarea povestire, de doar câteva pagini, dar impresionantă nu doar prin concizie, ci şi prin profunzimea şi substanţa semnificaţiilor, Cei de aproape şi cei de departe. E povestea unui mecanic de tren care se bucură ori de câte ori, în apropierea unei halte dintr-un oraş de provincie, o femeie îi face semn cu mâna. Gestul, repetat zilnic, întâi de mamă, apoi şi de fiica ei, îi aduce mecanicului o încurajare cum nu mai primise din partea nimănui. Dar când, după ani de zile, la ieşirea la pensie, merge să le cunoască personal pe cele două şi să le mulţumească pentru căldura lor, întâlneşte două străine cu care îi este imposibil să lege o conversaţie. Şi simte, deodată, că a îmbătrânit. Şi că, inevitabil, se aporpie de moarte, incapabil să mai creadă, acum, în vreo posibilă încurajare sau gest de căldură umană.
În căutarea sensului existenţei
Desigur, autorul îşi asumă, în toate aceste texte, rolul de căutător al marilor adevăruri ale existenţei umane, dar îşi doreşte să aibă şi capacitatea de a experimenta, simbolic, toate aspectele despre care scrie. În De la moarte până-n zori, ca şi în marile sale romane, Thomas Wolfe are mereu în vedere căutarea sensului existenţei, transformată în căutarea unui mit fondator, într-una din multiplele sale posibile înfăţişări. Astfel încât cadrul iniţial al unora dintre povestirile din această carte, acela al unor comunităţi locale limitate, unde vieţile tuturor sunt cunoscute de toţi ceilalţi, şi care amintesc, pe alocuri, de unele scene din Winesburg, Ohio de Sherwood Anderson, se transformă, treptat, în spaţiul mult mai vast al marelui oraş, locul predilect al desfăşurării scenelor determinante ale noii istorii americane privite în ansamblu. De aici şi noua dimensiune stilistică a unor texte, cu accentul pe retorică nu o dată acuzată, de unele voci ale criticii, de extravaganţă şi inadecvare, dar care a fost elementul ce i-a atras pe cititorii din generaţiile mai tinere, Wolfe fiind în această privinţă un demn urmaş al tradiţiei retorice a literaturii Sudului american, cu toate că el, spre deosebire de Faulkner, nu a încercat niciodată să-şi ordoneze în totalitate vastul material epic şi nici să-şi disciplineze, riguros, limbajul. Însă elementul cu adevărat definitoriu pentru majoritatea povestirilor din De la moarte până-n zori este o extraordinară capacitate de prefigurare a marilor construcţii narative care vor urma, căci se întrevăd, aici, numeroase caracteristici definitorii care vor fi pe larg analizate de critică în The Web and the Rock şi mai ales în You Can’t Go Home Again (1940), fiind vorba, în ambele cazuri, de creaţii publicate postum. În primul rând, Wolfe dovedeşte intuiţia mersului istoriei şi a schimbărilor inerente aduse de acesta (fiind celebră, în acest sens, afirmaţia sa, „Cred că suntem pierduţi cu toţii, aici, în America, dar sper că vom fi, totuşi, găsiţi“), precum şi capacitatea de a trata tema deziluziei ce urmează consumării oricărei experienţe umane, fapt evident poate mai clar decât oriunde altundeva în Cei de aproape şi cei de departe, textul fiind considerat – pe bună dreptate – expresia desăvârşită a laturii întunecate a mai vechiului transcendentalism american. Wolfe demonstrează, pe tot parcursul acestui volum de povestiri, o cunoaştere profundă a realităţilor americane, diferită, însă, de cea a contemporanilor săi Sherwood Anderson sau Sinclair Lewis, care se bazau mai degrabă pe intuiţia speculativă, respectiv pe observaţia cât mai exactă, apropiindu-se, oarecum, de viziunea subiectivă a lui E. E. Cummings, din The Enormous Room. De aici, poate, şi preocuparea sa constantă pentru viaţa ascunsă a oamenilor, care-l înrudeşte pe autor cu maniera de a scrie a lui Hart Crane şi îi face proza scurtă comparabilă cu unele dintre cele mai bune pagini ale lui James Joyce.
Cu toate că s-a plasat în buna descendenţă a lui Whitman – iar unii critici au afirmat, dimpotrivă, că tocmai deoarece a ales această cale –, accentuând latura lirică a expresiei artistice, Thomas Wolfe a intrat, încă de la sfârşitul anilor ‘30, într-un con de umbră în primul rând pentru că opera sa nu îi mulţumea nici pe aceia mai mult sau mai puţin apropiaţi de orientarea de stânga, ce doreau un accent cât mai clar pus pe aspectele sociale şi pe determinismul economic, dar nici pe reprezentanţii Noii Critici, ce puneau mai presus de toate precizia artistică. S-a spus, nu o dată, că Wolfe însuşi a fost acela care a provocat acest parţial declin, fiind celebră afirmaţia pe care, încă în 1936, Bernard DeVoto a făcut-o cu privire la scrierile sale: „Geniul nu este suficient“. Dar tot Wolfe rămâne pentru totdeauna scriitorul care, alegând proza, a ştiut mereu cum să utilizeze toate resursele marii poezii în opera sa. Nu ca să demonstreze că e genial şi cu atât mai puţin că geniul ar fi suficient, ci, poate, doar pentru a convinge, niciodată la modul discursiv şi cu atât mai puţin didacticist, că adevărata literatură va avea mereu cititorii ei, cei dispuşi să dea atenţie, chiar şi într-o lume adesea mult prea grăbită, unor amănunte de felul celor cu care îşi începe el cel dintâi roman: „A stone, a leaf, an unfound door and of all the forgotten faces“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper