Despre mersul pe jos

Un articol de MIHAI IOVĂNEL

În august 2009, un bărbat de 68 de ani a fost arestat într-o suburbie din New Jersey pentru că se plimba. Suspect. Întrucât ploua, avea pe el două pelerine de ploaie puse una peste alta. Şi mai suspect. Când a fost legitimat, a răspuns că-l cheamă Bob Dylan. Ofiţerul de poliţie de 24 de ani, fie că nu auzise până atunci de acest nume, fie că nu a crezut că e vorba de acel Bob Dylan (versiunile diferă), l-a însoţit până la hotel, unde, în fine, s-a convins că bărbatul spune adevărul.
The Pedestrian, o povestire din 1951 a lui Ray Bradbury, imagina un viitor în care plimbările vor fi interzise, iar drumurile – şoselele, trotuarele – vor zăcea în ruine, patrulate doar de poliţişti roboţi, în timp ce omenirea se înghesuie în case, în faţa televizoarelor, într-o sclavie uşor de controlat.
Să te plimbi nu este cel mai neutru gest. E nevoie de o întreagă ideologie care să susţină această activitate de lux. (Desigur, mă refer la plimbarea de voie, nu la cea de nevoie; la cel care se plimbă exclusiv dintr-o voinţă/ plăcere interioară, nu la cardiacul gras căruia doctorul îi recomandã o oră de mers pe jos sau la ţăranul care face zece kilometri pe jos de la calea ferată până la satul lui; şi nu mă refer nici la mersul pe jos al săracului care nu are bani de autobuz ori de metrou.) Plimbarea nu se bucură de popularitatea frugalului jogging (un gen de fast-food: rapid şi oriunde) sau a drumeţiilor pe munte (care livrează pe verticală un sentiment de întreprindere intensă şi cvasimetafizică, pe care „mediocra“ plimbare în plan drept nu aspiră să o egaleze). Plimbarea solicită un timp de care prea puţini mai dispun astăzi în marile metropole şi un spaţiu eventual verde din ce în ce mai declinant în interiorul aceloraşi metropole şi din ce în ce mai îndepărtat în afara lor. Jean-Jacques Rousseau, autorul uneia dintre capodoperele de bază ale literaturii despre plimbări, Visările unui hoinar, găsea drumeagurile sălbatice de plimbare la o aruncătură de băţ în afara Parisului – un Paris mult mai mic în secolul al XVIII-lea. Charles Dickens mergea zilnic 12 mile (mai bine de 19 km), făcându-şi astfel plinul cu energie pentru scris. Ce-i drept, în Charles Dickens tradiţia încă s-a păstrat. Cele mai bune poveşti despre mersul pe jos – fie în forma franţuzească de promenadă, fie în cea de călătorie întinsă, de marş – pot fi găsite în literatura britanică (cele mai multe sunt nonficţionale, despre oameni reali care găsesc o plăcere reală să se plimbe pe drumuri reale).
Ce e de făcut? Nu mare lucru. Nici timpul, nici spaţiile nu sunt uşor de găsit. Sau pot fi găsite contra cost, ceea ce nu simplifică deloc lucrurile. Ne rămân poveştile sau, mai rău, documentarele care vând concedii sau amintiri false despre locuri uluitoare înspre care ne putem permite să visăm că ne vor purta paşii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper