Dacă actorie de zile mari e… totul e!

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Rar se întâmplă să aud actorii lăudând fără rezerve regizorii cu care au lucrat. Ar fi buni…, dar mai totdeauna le lipseşte câte ceva. Una dintre excepţii o constituie Sânziana Stoican. Actriţe în părerea cărora am încredere m-au compătimit că nu i-am văzut spectacolul de licenţă, Oraşul, de Evgheni Grişkoveţ. Aşa că am avut grijă să nu mai ratez Casa, de acelaşi autor, producţie a Teatrului „Maria Filotti“ din Brăila. Doar că m-am dus cu rezerva tacită că la pomul lăudat… Şi, ce să vezi, puteam să-mi iau liniştită şi sacul.

PB151556-copy
Nu de actori excelenţi duce lipsă teatrul din Brăila. Ba dimpotrivă, se numără printre cele mai hărăzite, cu una dintre trupele de top din România. De zece ani actorii de aici bat, cu fiecare nou rol, la porţile excelenţei. Iar din întâlnirea cu Sânziana Stoican, o regizoare de douăzeci şi şase de ani, care străluceşte prin maturitatea mijloacelor, a rezultat un spectacol şi comic, şi dinamic, şi emoţionant şi, mai ales, plin de adevăr. Unul aşezat, plin de substanţă umană din cel mai curat realism. Situaţii tipice pentru vremea noastră sunt îmbrăcate în zeci de detalii actoriceşti într-o adevărată sarabandă a creativităţii scenice. În partiturile individuale, fiecare actor ia ochii. Per total, trupa arată o omogenitate de invidiat.
Un om ca toţi ceilalţi, cumsecade, la jumătatea vieţii, cu doi copii, fată la liceu şi băiat la facultate, are un vis. Cel al oricărui individ: o casă. Doctorul orelist se speteşte muncind ca să-şi ţină familia şi să-şi achite ratele la apartamentul de bloc. Visând la casă, simte că la cincizeci de ani, vârstă la care epuizase toate bucuriile ce încep cu „prima“ – prima vacanţă, prima slujbă, primul salariu, primul fiu, prima maşină etc. –, are din nou pentru ce să trăiască. Nimic extraordinar în piesa din 2008, Casa, a dramaturgilor ruşi Evgheni Grişkoveţ şi Anna Matison, exemplar tradusă de Bogdan Budeş. Omul nostru visează cel mai obişnuit lucru, are cea mai obişnuită viaţă, copiii lui au cele mai obişnuite probleme. În rolul oarecum ingrat al omului normal (adică lipsit de spectaculos), aşezat, echilibrat, responsabil, căruia încrederea în prieteni se duce pe apa sâmbetei de la o zi la alta, Alin Florea evoluează cu un firesc de nota zece. Îi simţi fierberea mocnită şi îi înţelegi rarele izbucniri de mânie. Nimic prea mult pare să fie cuvântul de ordine în construcţia personajului său prezent în scenă aproape minut de minut.
În jurul lui stau fata (în interpretarea proaspătă a Corinei Borş), adolescenta care oscilează între cuminţenie şi teribilism, şi soţia, monument de înţelegere în partitura Ramonei Gângă. Într-o fantastică creştere şi maturizare de mijloace, actriţa construieşte, plină de firesc, soţia/mamă cu voce blândă şi atitudine îngăduitoare. Model îi este arhetipul care îşi susţine necondiţionat soţul, femeia dedicată familiei până la ultima fibră, gata să funcţioneze pe post de tampon între el şi copii imediat ce adulmecă în aer zorii vreunui conflict. Soţii se cunosc bine şi, nedorind să se rănească, ştiu cum să-şi aplaneze neînţelegerile din faşă. Atitudinea mut-protectoare a unuia faţă de celălalt se citeşte în fiecare gest. Rutina nu a stins afecţiunea care iese şi mai pregnant la iveală în noua situaţie, când baricada de încredere în cei din jur se va zdreli considerabil. Grişkoveţ se pricepe bine să compună, din indicii mărunte şi aluzii fine, întregul orizont al relaţiei şi al statusului. Emblematice sunt scenele în care, odată ce s-a hotărât să cumpere noua locuinţă, doctorul sesizează brusc toate necazurile convieţuirii la bloc. Sau când fiecare dintre soţi cumpără reviste despre case, mândri să facă, pentru prima dată, parte dintre cei cărora li se adresează.
În spaţiul mic al sălii studio, scenograful Valentin Vârlan găseşte o soluţie de aur. Stânga scenei va fi ocupată constant de fotoliul care marchează casa personajului principal. Numărul de cămăşi atârnate aici scade, marcând trecerea fiecărei zile din cele şapte câte are personajul la dispoziţie ca să facă rost de suma necesară. Dreapta scenei este alocată întâlnirilor cu de fiecare dată alt prieten înstărit de la care speră să împrumute bani. Constanta care ajută la crearea fiecărui nou cadru rămâne un lanţ de care atârnă detaliul specific: la parvenitul dedulcit la filosofie orientală – un ceainic, în casa bătrânilor socri – o icoană etc. O soluţie simplă şi eficientă! Dreapta scenei se populează ba cu salteluţa yoga, ba cu masa de măcelar unde tronează – realist şi în aceeaşi măsură surprinzător –, maşina de tocat. Iar cadrul va avansa către soluţii spectaculoase, ca instalaţia de ploaie care, pe parcursul scenei, îi va face pe actori ciuciulete. Dar cel mai neaşteptat rămâne fileul de tenis în jurul căruia prietenii îşi joacă meciul amical. Să recunoaştem, scenografia lui Valentin Vârlan scoate din minimum de spaţiu maximum de efect.
În căutarea banilor necesari, doctorul apelează, pe rând, la toţi prietenii. Prilej perfect pentru autori de a aduce pe scenă, fără stridenţă şi fără pedale îngroşate, portretele noii lumi cinice şi amorale: dramaturgie a cotidianului sută la sută verosimilă. Fiecare dintre amici încearcă să-l descurajeze prin tot felul de pretexte/sfaturi care le maschează refuzul. Şi, ca să folosesc un clişeu vechi de când scrisul, e o sărbătoare să-i vezi pe Emilian Oprea, Liviu Pintileasa şi Valentin Terente, toţi într-un adevărat regal actoricesc. Fiecare nouă apariţie (actorii au câte două roluri) înseamnă o mică bijuterie actoricească. Este şi meritul incontestabil al regizoarei care îşi lucrează scenele în filigran la nivelul motivaţiei, relaţiei şi al construcţiei actoriceşti. De neuitat rămâne măcelarul plin de bani al lui Emilian Oprea. Atitudine, frunte, mişcarea sprâncenelor, corpul încordat, toate îl ajută pe acest mare actor al generaţiei sale să construiască un personaj care soarbe publicul în haloul de realism din jurul său. Iar gestul-laitmotiv, cel de a tăia câte puţin din cârnatul agăţat, pentru a-i da prietenului să guste, face sarea şi piperul scenei.
Mai ales umorul nu lipseşte din montarea Sânzianei Stoican. Valentin Terente, prezenţă în jurul căruia se concentrează tot spaţiul, străluceşte. Actorul viguros, cu o subtilă agilitate, personal şi natural în orice relaţie, compune suculent. Cel de-al doilea rol, din meciul de tenis, cu ritualul copiat dinaintea serviciului lui Rafa Nadal, scos chiloţii din fund – dus mâna la ureche nas – apoi la cealaltă ureche, reluat de multe ori, face parte din deliciile pe care le scoate din mâneca actoricească. Iar schimbarea celor doi prieteni (Valentin Terente şi Liviu Pintileasa) în timpul aceleiaşi mingi va stârni, din nou, amuzamentul publicului.
Grişkoveţ mânuieşte priceput muchiile realismului dramatic. În fond, el stabileşte o scală de la plus la minus a delicateţei cu care prietenii îi refuză împrumutul, de la primul sfat de a lua în considerare cele „câteva pro şi pomelnicul de contre“, administrarea, cheltuielile, bătăile de cap cu întreţinerea casei visate, până la „Mi-e milă de tine anticipat“. Interpreţii joacă aproape filmic. Colecţia de miniaturi actoriceşti, credibile, lucrate pe îndelete în caruselul succesiunii rapide de scene, oferă imaginea fidelă a noii lumii. În rolul unuia dintre prieteni, Liviu Pintileasa – şi el într-o continuă rafinare a mijloacelor actoriceşti –, imaginează un personaj pedant, scrobit, unsuros moral, cu tot cu filosofia lui orientală. Ţinuta uşor ţeapănă, magnetismul subtil comic pe care îl împrăştie actorul construiesc un personaj uşor recognoscibil. O adevărată creaţie!
Dar, ca în orice spectacol bun, umorul este contrabalansat fie prin relaţia sensibilă dintre cei doi soţi, fie prin furia înăbuşită a tatălui, fie prin scene adânc omeneşti ca ajutorul modest (din banii de zile negre şi de înmormântare) oferit de socri. Liliana Ghiţă compune un moment absolut emoţionant. Privirea duioasă şi zeci de mici gesturi îi colorează apariţia. Întregul ei corp stă la pândă ca să surprindă reacţiile ginerelui. Fiecare atitudine degajă bunătatea simplă a unui personaj de pus pe rană. O adevărată istorie a devotamentului se citeşte în graba cu care îi umple borcanul de ciorbă pentru acasă. Iar partenerul său, Marius Exarhu, creează, din două-trei linii, un bunicuţ binevoitor ca toţi bunicuţii, dulce şi prin surzenia sa comică.
Nu trebuie mari inovaţii pentru a construi un spectacol realist, solid şi rotund, care câştigă publicul. Situaţii surprinse cu acuitate, o regie care renunţă la artificii găunoase pentru a ridica, treaptă cu treaptă, o lume consistentă, grea de adevăr; plus actorie cu o fineţe de zile mari. Având din belşug toate aceste calităţi, spectacolul de la Brăila, Casa, rămâne una dintre cele mai serioase creaţii ale regizorilor din noul val.

IMG_1060-copy

IMG_1087-copy

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper