Cum este posibil să mori? Arhetip, conştiinţă şi individuaţie

Un articol de HORIA PÃTRAŞCU

 

Moartea este Noutatea absolută. Privită din perspectiva inconştientului colectiv, moartea este singura experienţă lipsită de un arhetip – simbol sau cadru mintal care sintetizează şi exprimă experienţele făcute de generaţiile anterioare şi sedimentate într-o zestre cognitivă comună, transmisă ereditar. Pentru toate experienţele din decursul vieţii – iubirea, naşterea, suferinţa, bătrâneţea, fericirea, sexualitatea, spaima – individul deţine un prealabil cognitiv, o structură a priori prin care le receptează, un reper, o normă, o lege de trăire a lor. Numai pentru moarte nu. Moartea se „trăieşte“ o singură dată, în cazul ei prima oară este şi ultima oară, începutul şi sfârşitul coincid, ea începe o dată cu încheierea sa. O experienţă ultimă în adevăratul sens al cuvântului, care nu lasă nici o urmă, nici o engramă în genele speciei umane – şi în definitiv ale niciunei specii. Neexistând nici o memorie a morţii, toate vieţuitoarele se nasc la fel de pure, la fel de neştiutoare, la fel de „nemuritoare“ ca şi cum moartea nu s-ar fi întâmplat niciodată. Şi de altfel ea nici nu s-a întâmplat vreodată pentru specie, ci numai pentru indivizi – de aceea pare exterioară, accidentală, la limită evitabilă (ceea ce psihanaliza numeşte „fantasma nemuririi“) – cel puţin până în clipa primei şi ultimei întâlniri cu ea, ai căror martori nu vom fi decât noi, al cărei secret îl vom lua în mormânt, lăsând şi noi viaţa din Specie la fel de nezdruncinată, la fel de inocentă în privinţa a ceea ce o neagă. Poate doar dacă un Lazăr înviat din morţi ar fi avut urmaşi, experienţa morţii sale s-ar fi transmis cumva întregii umanităţi, s-ar fi coagulat într-un oricât de diafan a priori. Cu primul urmaş al lui Lazăr înviat, omenirea ar fi căpătat memoria genetică a morţii, inconştientul colectiv ar fi dobândit supremul său arhetip.

Vorbim deseori despre conştiinţa, sentimentul şi anticiparea morţii. Dar ce conştiinţă este aceea lipsită de un inconştient, ce sentiment este acela lipsit de un pre-sentiment, ce anticipare poate fi acolo unde nu este nicio amintire? Memento mori – este doar o figură de stil, tocmai pentru că nu îţi poţi aminti niciodată că vei muri. De fapt, expresia se referă la o memorie răsturnată, o memorie care trebuie să-şi amintească de un fapt viitor, nu de unul trecut, de ceea ce urmează să vină, nu de ceea ce s-a consumat. Aşa-numita conştiinţă a morţii este ea însăşi spectrală, fantomatică, o umbră fără corp, o suprafaţă în sine câtă vreme nu poţi cunoaşte decât ceea ce ştii în prealabil, câtă vreme cunoaşterea este o ex-plicare, o desfăşurare, o de-pliere a unei preînţelegeri sau, cum credea Platon, o anamneză, o re-amintire.
Fără memoria colectivă a experienţei morţii, fără arhetipul morţii, individul va căuta să o asocieze cu alte arhetipuri pe care le are la îndemână, pe care le posedă în zestrea sau în „zarea“ inconştientului său. Moartea este reprezentată ca somn, ca uitare, ca naştere, ca nuntă, ca suferinţă, ca împăcare, ca abis, ca lumină, ca întuneric, ca răsărit, ca apus, ca bucurie, ca extaz, ca agonie, ca absenţă, ca dispariţie, ca evadare ş.a.m.d. Niciodată ca moarte. Nu există nici un sentiment al morţii, propriu morţii: te poţi raporta la ea cu frică şi cutremur sau, dimpotrivă, cu bucurie şi exaltare. Ori, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, cu o aparentă indiferenţă, cu acel sentiment de vid, de gol – cenzură protectoare în calea asociaţiilor libere… Truismul care echivalează moartea cu necunoscutul este de o infinită profunzime: moartea este o intuiţie fără concept, o intuiţie oarbă, un stimul fără organ senzorial, un fenomen fără categorie. Noi nu ştim, nu putem şti nimic despre ea pentru că nu există niciunde în trecutul nostru amintirea ei: nici în trecutul nostru personal, nici în trecutul nostru colectiv, de specie. Nu avem gena şi arhetipul morţii, ergo nu deţinem conştiinţa morţii. Fiecare om este primul om care moare. Cu fiecare om care moare Ideea, Forma sau Arhetipul morţii (şi deci conştiinţa morţii) apar şi, în aceeaşi clipă, dispar…
Dar dacă nu ştim că murim, de unde ştim să murim, cum e posibil să murim? S-ar putea muri în lipsa oricărei experienţe prealabile a morţii? Dacă nu există nici un a priori al morţii, ar putea exista, s-ar putea produce fenomenul morţii ca atare? Cum totuşi în cele din urmă se întâmplă să murim? În absenţa oricărei necesităţi, s-ar putea produce accidentul morţii? Faptul pur şi simplu al morţii ar fi posibil fără o participare a acestuia la arhetipul său?
În această privinţă două concepţii religioase dovedesc o coerenţă uluitoare. Atât doctrina reîncarnării, cât şi doctrina păcatului originar afirmă existenţa prealabilă a experienţei morţii transmisă, prin naştere, fiecărui individ. În ambele perspective omul moare pentru că a mai murit şi înainte, pentru că are memoria morţii sale, amintirea ei, arhetipul său. Reîncarnarea reiterează experienţa unui şir nedefinit de naşteri şi morţi prealabile, al căror vehicul este karma, substanţă gnostică de bine-şi-rău. La fel, moartea intră în lume, se sapă în memoria adâncă a speciei umane odată cu ingerarea fructului oprit, odată cu dobândirea cunoştinţei binelui şi răului. Moartea nu este ulterioară, ci este simultană păcatului săvârşit, ea nu este urmare sau pedeapsă, ci este însăşi cunoştinţa binelui şi răului(1). Adam însuşi n-ar fi putut să moară dacă nu ar fi gustat din fructul morţii, dacă nu ar fi căpătat înainte simţul ei, facultatea ei. Şi nu a fost nevoie de un urmaş de-ai lui Adam înviat pentru a transmite generaţiilor următoare experienţa, arhetipul şi, în cele din urmă, posibilitatea morţii, căci toate acestea au pătruns în Om în chiar momentul săvârşirii păcatului originar.
Privite atent, cele două perspective dezvăluie şi o altă trăsătură comună importantă: originea autentică a morţii este conştiinţa binelui şi răului sau, ca în doctrina karmei, a faptelor bune şi a faptelor rele. Pe scurt, cauza primă a morţii este conştiinţa (căci conştiinţa este, prin definiţie, cunoştinţă a binelui şi a răului). Prin conştiinţă fiinţele se separă – în diferite grade – de Întregul din care provin, iar „mortalitatea“ lor este cu atât mai dramatică, mai spectaculoasă cu cât nivelul conştiinţei, deci al separării, al individuării, este mai ridicat. Dacă moartea apare ca urmare a conştiinţei, în termeni religioşi o pedeapsă sau un blestem pentru păcatul dobândirii cunoştinţei binelui şi răului,este pentru că moartea este intrinsecă fenomenului conştiinţei şi decurge din însăşi natura ei. Simţul comun percepe drept pedeapsă ceea ce este de fapt o consecinţă inerentă conştiinţei.
Mortalitatea şi conştiinţa se presupun reciproc, conştiinţa însăşi este moarte. Acesta este adevăratul motiv pentru care nu putem vorbi de o conştiinţă a morţii, căci obiectivarea morţii proprii ar fi la fel de imposibilă ca vederea unui ochi care se priveşte pe el însuşi. Nu ne putem privi ochii decât prin mijlocirea altor ochi sau a oglinzii(2), la fel cum nu ne putem conştientiza moartea decât în reflex, indirect, prin moartea celorlalţi, prin faptul impersonal al morţii. Tot de aceea omul şi orice fiinţă vie rămân străine de propria moarte, nutrind sentimentul imortalităţii proprii. Locuind propria sa mortalitate, individului îi va rămâne permanent insesizabilă, cum insesizabile sunt mişcarea de rotaţie şi de revoluţie a Pământului pentru un observator terestru. Pentru acesta din urmă, Pământul este stabilitatea şi fermitatea însăşi, aşa cum pentru un muritor conştiinţa sa este terra firma – mişcarea specifică mortalităţii ei rămânându-i imperceptibilă. Şi la fel cum mişcarea Pământului – în jurul Soarelui sau în jurul axei proprii – o vedem, ni se arată ca mişcare a Soarelui sau a boltei cereşti, mortalitatea propriei conştiinţe ni se arată ca îmbătrânire a trupului, ca moarte a celorlalţi, ca schimbare şi devenire, ca alterare şi corupere, dar şi ca progres, evoluţie, îmbunătăţire, desăvârşire, într-un cuvânt ca temporalitate. Tocmai pentru că mortalitatea este imanentă conştiinţei, nu putem avea o conştiinţă a morţii decât indirect, impropriu, prin raportare la ceva exterior. S-ar putea spune că singura conştiinţă posibilă a morţii este o conştiinţă inautentică.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper