Convoiul umbrelor. Arghezi aproape inedit

Un articol de Ion Simuţ

 

Tudor Arghezi ştia foarte bine starea deplorabilă a ţării după război şi, mai ales, după instaurarea deplină a regimului comunist. România de după 1948 era o ţară ocupată, istovită, furată, umilită. O reprezintă ca pe un convoi de deţinuţi: un convoi al umbrelor, un convoi al stafiilor, cu oameni vlăguiţi de foame, în alegoria din amplul poem fără titlu dat de autor (p. 196-201 în ediţia de la Arad), care începe abrupt chiar cu această imagine: „E un convoi de zdrenţe bălţate, de paiaţă,/ O gloată-ntre răspântii, încremenită-n ceaţă“. Descrierea urmează această notă a dezolării, a ruinei şi a suferinţei, pentru o umanitate fără speranţă. Imaginea convoiului de fantome primeşte treptat o dimensiune simbolică, pe măsura acumulării de detalii: „momâi de paie“ riscând să fie luate de vânt, „un chip uscat“, „un glas oftat“, incapabil să-şi rostească suspinul, un convoi de „cadavre uşoare ca nişte lampioane în şir“, clătinate de vânt, schiţe de profiluri umane desprinse parcă dintr-un tablou de Bosch. Atmosfera apăsătoare, dezolantă, e foarte bine conturată în trăsăturile ei sumbre, cu o mare densitate de imagini ale maleficului. Din mulţimea oropsită abia se disting câteva individualităţi, măşti hilare ale unui trecut abia ghicit: „chipiul unui fruntaş de oşti“, „faţa sfărâmată“ a unei „Domniţe bălane de-altădată“, voinici cocârjaţi, un cap ca o hârcă, un copil sugând cămaşa mamei, un Făt-Frumos în zdrenţe – „fiecare-şi duce oasele-n sac, în cârcă“. Geniul verbal al sordidului îşi relevă sorgintea în excelenţa exerciţiilor portretistice din Flori de mucigai.
După două strofe analitice, una sintetică, a treia, de numai două versuri, fixează semnificaţia şi o deschide spre conotaţii mai generale: „Poţi număra de-a lungul până-ntr-un cap de ţară/ Convoiul lung cât lumea, de plânset şi ocară“. Strofa următoare, a patra, continuă descrierea convoiului, punând câteva accente dramatice: stafiile sau strigoii, aceste arătări sinistre ale degradării umane, nu sunt ficţiuni, invenţii ale imaginaţiei, ci fiinţe vii (bărbaţi, femei, copii) dintr-o realitate cumplită. Două drepturi fundamentale le lipsesc: libertatea şi dreptul la viaţă. Convoiul simbolic e alcătuit din deţinuţi decimaţi de foame şi alte privaţiuni: cad sute de puşcăriaşi în fiecare noapte, aproape sau departe (ultimele versuri din strofa a patra). Un străin „saşiu şi cârn, sălbatec şi gălbejit şi şui“ (portret arghezian al ocupantului, al veneticului) cere înfometaţilor totul pentru o bucată de pâine: „Vrea sufletul la plată pentru merindea lui“. Reacţia umiliţilor e un răspuns de demnitate: „Dau viaţă, oseminte şi sângele meu sau/ Bordeiul şi-arătura, dar sufletul nu-l dau“ (de remarcat rima ingenioasă „sau/dau“, în ingambament). Suferinţa are un capăt, o limită de suportabilitate. Sfidarea şi aroganţa ocupanţilor sunt prea mari.
Din acest punct, poemul iese din regimul alegoricului şi intră într-un regim discursiv al explicitărilor şi al atitudinii directe. Flămânzii sunt, de fapt, stăpânii şi posesorii acestor bunuri („Sunt neam cu străbunia şi spicele de grâu“), dar ironia sorţii face ca acum să-şi cerşească hrana de la o „haită nesătulă“ de „corci şi de golani“, de la care trebuie să rabde drept „răsplată batjocură şi hulă“. Aşteptarea unei izbăviri se dovedeşte zadarnică (strofa a şaptea): „De zece ani aşteaptă cumva să se aleagă/ În negură şi beznă şi-n rânduri ţara-ntreagă,/ Poporul cu trupuri de năluci/ Pare un drum prin ţară de răstigniţi pe cruci“. Primul vers de aici ne dă o sugestie despre posibila datare a poemului: „De zece ani…“ ar însemna că suntem în 1954 sau 1955, dacă anul de referinţă ar fi 1944 sau 1945.
Imaginea dezastrului se identifică în mod clar cu starea generală a ţării: „Târâtă de ostaşii simbriilor grămadă/ E toată ţara noastră înghesuită-n stradă./ Goniţi de prin ogoare şi sate, între puşti,/ Semenii ni-s alături mai scurţi şi mai înguşti“. Neputinţa protestului sau a revoltei face imposibilă eliberarea. Ultimele două strofe au un ton moralizator, de consolare tristă. „Străinii răi“, profitori şi înrobitori, şi „străinii buni“, amăgitori că ar putea oferi un ajutor, sunt la fel de meschini. Între ei nu e de ales. Singurii la care e bine să te supui şi să te închini sunt sfinţii propriei credinţe. Adresându-se unui Ion generic, cetăţeanul obişnuit, finalul poemului detaşează învăţătura tristă de a nu mai „da credinţa şi viaţa pe cuvinte“, adică pe promisiuni propagandistice înşelătoare. Alegoricul sfârşeşte în apoftegmatic, dar amândouă registrele sunt străbătute de specificul aceluiaşi discurs arghezian, bine organizat într-un imaginar apocaliptic şi într-o versificaţie dacă nu desăvârşită, atunci de mare virtuozitate.
Manuscrisul, cu un scris foarte mărunt, dar uşor descifrabil, cuprinde trei file, numerotate cu 2 şi 3 în susul paginilor, numerotări care nu trebuie luate drept părţi ale poemului, cum procedează ediţia de la Arad. Împărţirea discursului liric se face în strofe inegale: primele două, mai lungi, ocupă prima filă; urmează o strofă de două versuri explicative şi generalizatoare, care fac transparentă alegoria, alegorie continuată şi în strofa a patra. Apoi strofele sunt mai scurte, într-un discurs din ce în ce mai sacadat, un fel de comentarii asertorice la prima parte (alcătuită din primele patru strofe), cea alegorică. Ediţia de la Arad nu separă corect, în conformitate cu manuscrisul, strofele a cincea şi a şasea, lăsate să facă corp comun cu strofa anterioară.
Nu sunt prea multe variante de discutat. În josul primei pagini sunt tăiate opt versuri, integrate mai sus, în prima strofă, cu mici modificări, începând cu versul „Un chip uscat…“, înlocuind „Profil uscat…“. În versul „Curmat de-o tuse seacă…“, atributul anterior era „tuse lungă“. Forma anterioară a versului „Un cap cu tibişirul
e-ajuns acum la hârcă“ (din strofa a doua) era „Un cap la fel cu altul…“. În strofa a patra, cel care trebuia să fie versul al treilea „Poţi număra de-a lungul sute şi mii de mii“ este tăiat, întrucât, modificat, este utilizat în strofa anterioară, de două versuri. Versul al cincilea „Poţi blestema, dar iată-i, sunt oameni ca de carne“ începea în varianta „Dar de te-apropii, iată-i…“. Mai departe, unde e vorba de Făt-Frumos, versul următor ar fi trebuit să fie: „El ţine-n mâna dreaptă, gingaşe, de fecioară“, la care autorul renunţă pentru forma „I-atârnă lângă cârja vârâtă subsuoară“. În strofa a cincea, versul al patrulea începea cu „Râzând“, înlocuit cu mai expresivul „Rânjind“, pentru străinul care vinde pâinea. În strofa care începe cu versurile „Târâtă de ostaşii simbriilor grămadă/ E toată ţara noastră, înghesuită-n stradă“, nu e clar dacă nu cumva al doilea vers ar trebui să fie: „E fosta noastră ţară…“ sau, poate, „E fosta ţară-a noastră…“. Ediţia de la Arad nu vede cuvântul „noastră“ şi lasă versul incomplet.
La sfârşitul ultimei file se află o sumedenie de notaţii, unele de conţinut, altele pentru rime sau pentru sinonime, pe mai multe coloane: „slavă/ firavă/ ispravă“; „călăul cârn“; „creştini/ mărăcini; răpide/ veşminte; engolpion/omofon; stihar; stindarde; faţă/ mogâldeaţă/ ceaţă/ isteaţă/ musteaţă; borangic; care cu fire alese; blege/ alege; o pâine ca pământul; împodobeau; ţâţă/ tărâţă; bejenie; răzeşi/ aleşi; pâslă, pătură; coşul pieptului; gonit şi răspopit; Te-au dus de nas; bolnavă şi pribeagă; ovalul frumos de altădată; În culion de preot un creştet se preface/ cozoroace; firidă/ tindă/ perindă; răchite“. Aceste însemnări stau mărturie, în laboratorul de creaţie, despre marea preocupare a lui Arghezi pentru versificaţie şi pentru rime.
Dintre erorile transcrierii de la Arad, trec peste problemele de punctuaţie şi le notez pe cele mai grave. Substantivul cu care începe primul vers din strofa a doua e „Convoiul“, nu „Covorul“. În versul al treilea din aceeaşi strofă, substantivul „vântul“, pus între virgule de poet, nu e la vocativ („vântule“), ci este subiect pentru „să nu le zboare“, din versul următor, într-o topică dislocată, specific argheziană, pe care editorii de la Arad nu o înţeleg. În sfârşit, să mai observ că în strofa a patra, din versurile „Sunt vii strigoii ăştia! Cătuşe şi ghiulele/ Le-atârnă de picioare, (căci) încălţaţi cu ele,/ Îi ţin să nu le zboare (cadavrele) din piele“, unde parantezele aparţin autorului, editorii de la Arad reţin numai primele două, stricând fraza şi imaginea poetică.

 

şE un convoi de zdrenţe bălţate, de paiaţăţ

E un convoi de zdrenţe bălţate, de paiaţă,
O gloată-ntre răspântii, încremenită-n ceaţă,
De plăsmuiri de cârpe şi petice răzleţe
Cu mâneci legănate ca pe prăjini şi beţe.
Par strânse laolaltă momâile de paie,
Din câmp, pe care vântul le scoală şi-ncovoaie.
O căptuşeală trasă pe buze şi bărbie,
O râie de căciulă, un fund de pălărie
Un chip uscat cu nasul şi zgârciul ca un pinten,
Un glas oftat, pe vremuri răsunător şi sprinten,
Pleoape-ngropate, stinse şi umere surpate
Şi şoapte auzite de-abia pe jumătate
Şi nici suspinul, nici el rostit măcar întreg,
Curmat de-o tuse seacă şi-un hohot de înec.
Din sân se-aude zgomot de râjniţe stricate.
Nici inima bătaia de tot nu şi-o mai bate.

Convoiul de conture se-nşiră ca pe-o aţă
Şi-şi reazimă fantoma în gol, mai mult pe ceaţă.
Puţin lipseşte, vântul, cadravele uşoare
Ca nişte lampioane în şir, să nu le zboare.
Tichia cu o umbră de aur o cunoşti
C-a fost cândva chipiul unui fruntaş de oşti.
Într-o broboadă ruptă, o faţă sfărâmată
E a Domniţei noastre, bălane, de-altădată,
Care cu firul moale, rubine şi scântei
Ţesea vulturi pe steaguri cu nimb de-arhierei.
Copila, strănepoata de veac şi Domnitor
A mai rămas cu fusta din ctitoria lor.
Iar ceilalţi, voinicii, răzeşii din icoane,
Strâng mâinile pe cârje în loc de buzdugane.
Un cap cu tibişirul e-ajuns acum la hârcă
Şi fiecare-şi duce oasele-n sac, în cârcă.

Poţi număra de-a lungul până-ntr-un cap de ţară
Convoiul lung cât lumea, de plânset şi ocară.

Şi sunt de toată vârsta plăpândele stafii
Şi de bărbaţi, şi de femei, şi de copii.
Câte un prunc în ţoale şi cocoşat în faşă
Suge sudoarea mumei la coasta din cămaşă.
Poţi blestema, dar, iată-i, sunt oameni ca de carne,
Şovăitori şi şubrezi, porniţi să se răstoarne.
Sunt ochi acele găuri de scrum, de praf şi pleavă
Citite pe borcane şi sticle de otravă?
Sunt vii strigoii ăştia! Cătuşe şi ghiulele
Le-atârnă de picioare, (căci) încălţaţi cu ele,
Îi ţin să nu le zboare (cadavrele) din piele.
Sunt morţi parcă s-ar zice.
Li se ciocnesc genunchii cu zgomot de arşice
Şi cotul înglodeşte uscat şi colţuros.
Lunganul cela vânăt şi mut e Făt-Frumos.
I-atârnă lângă cârja vârâtă subsuoară
De mâna degerată, desaga lui de sfoară.
Din când în când un ţipăt se prăvale:
Au mai căzut o sută şi nu pot să se scoale,
Dar cad şi alte sute, departe, şi-alte mii
În fiecare noapte şi ceas din puşcării.

De ani şi-aşteaptă rândul scheletele la pâine
Şi zilnic ziua de-astăzi se face zi de mâine.
Din geamul cu zăbrele streinul care vinde
Rânjind şi-arată marfa de rumene merinde.
Saşiu şi cârn, sălbatec şi gălbejit şi şui
Vrea sufletul la plată pentru merindea lui.
Dau viaţă, oseminte şi sângele meu sau
Bordeiul şi-arătura, dar sufletul nu-l dau.

Flămânzi şi-acum aşteaptă la geam pe apucate
O coajă ca pământul a pâinii lui spurcate.
Sunt neam cu străbunia şi spicele de grâu
Înalte peste şale, peste chimir şi brâu,
Care-au hrănit cinci veacuri şi alte cinci de ani
Noroadele sărace de corci şi de golani.
I-ai îndopat cu toate, dar haita nesătulă
Îţi dă să rabzi răsplată batjocură şi hulă
Cu-o porţie de pâine, tărâţe, mucegai.

De zece ani aşteaptă cumva să se aleagă
În negură şi beznă şi-n rânduri ţara-ntreagă,
Poporul cu trupuri de năluci
Pare un drum prin ţară de răstigniţi pe cruci.

Târâtă de ostaşii simbriilor grămadă
E toată ţara noastră înghesuită-n stradă.
Goniţi de prin ogoare şi sate, între puşti,
Semenii ni-s alături mai scurţi şi mai înguşti.
Comenzile le strigă coşciugelor sculate
Un puşti buzat, cu nasul întors şi-urechi răscăcărate.

O gloată-ntre răspântii de umbre, o paradă
De muţi şi de schilozi.

I-ai îndopat, Ioane, dar haita nesătulă
Ţi-a dat să rabzi răsplată batjocură şi hulă.
Străinii răi te sapă, te sug în chin şi jale,
Străinii buni te uită în lanţurile tale.
Străinii blânzi în graiuri şi şoapte-s tot streini.
Vei şti de-acum mai bine la ce să mai te-nchini,
La sfinţii tăi şi-atât
În strai de spini posomorât.

N-ai să mai dai credinţa şi viaţa pe cuvinte.
Ioane, ţine minte.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper