Ce se mai expune prin România: Rembrandt

 

Îmi doream să scriu şi despre subiecte mai vesele decât cele abordate în ultima vreme. Tocmai când luasem această decizie, am aflat vestea (aşteptată, dar nu chiar atât de curând) trecerii în altă lume a unui prieten, un om care a intrat în istoria muzeografiei naţionale ca întemeietor de muzeu – mă refer la fondatorul Muzeului de Mineralogie din Baia Mare, Victor Gorduza. Deşi sunt cuprins de durere, m-am hotărât să amân puţin articolul pe care Victor îl merită, până când mi se vor mai aşeza gândurile şi voi fi mai pregătit sufleteşte să scriu despre el şi despre opera lui muzeografică, astfel încât am rămas la proiectul iniţial…
Nu cu multă vreme în urmă, am fost surprins să aflu că Muzeul de Etnografie a Transilvaniei găzduieşte o expoziţie cu gravuri de Rembrandt. Nu discut acum motivele pentru care expoziţia olandeză a ajuns la Muzeul de Etnografie şi nu la cel de Artă, cum ar fi fost de aşteptat; important este că a putut fi văzută la Cluj. Nu şi de către mine, dar mi s-a mai oferit o şansă, pe care nu am mai ratat-o, participând la vernisajul aceleiaşi expoziţii la … Câmpulung Muscel! Ei, da: pentru prima oară în istorie, o expoziţie cu lucrările lui Rembrandt ajunge pe malurile Râului Târgului.
Nu am de gând să vă repet banalităţile despre cea mai veche localitate urbană medievală din Ţara Românească şi prima capitală a voievodatului, despre scrisoarea lui Neacşu şi Bulevardul „Pardon”, actuala stradă a Republicii. Câmpulungul, însă, merită văzut astăzi. Este un oraş bine gospodărit şi care mizează foarte mult pe cultură. Fără să îşi pună mari speranţe în atragerea unor mari grupuri de turişti străini, edilii locali, în frunte cu primarul Călin Andrei, fac tot ce pot pentru a restaura monumentele oraşului (o mulţime, având în vedere dimensiunile localităţii) şi pentru a le oferi concetăţenilor evenimente culturale, cel puţin, interesante. Aşa este şi cazul actualei expoziţii, primul eveniment de marcă al Muzeului Municipal Câmpulung, de când conducerea acestuia a fost preluată de, încă tânărul Alexandru Oprea, după retragerea din funcţia directorială a cunoscutului medievist Ştefan Trâmbaciu, care a condus muzeul câmpulungean vreme de trei decenii.
Expoziţia va fi itinerată în mai multe oraşe din România (din câte ştiu, două dintre ele sunt Timişoara şi Iaşi) pentru mai multe luni de acum înainte. Pentru a vă stârni curiozitatea, am să încerc să schiţez aici povestea ei.
În 1864 (era epoca în care Viollet-le-Duc tocmai îşi dobândise celebritatea), direcţiunea Luvrului, prin conservatorul picturilor, desenelor şi calcografiei, Frédéric Reiset, apelează la Georges Duplessis, pe vremea aceea, aflat la conducerea Cabinetului de stampe al Bibliotecii Naţionale, pentru a salva gravurile şi plăcile realizate de Rembrandt şi aflate în colecţia muzeului (şi, din câte se pare, chiar şi în cele ale unor colecţionari privaţi). Atât plăcile, cât, mai ales, hârtia pe care gravurile fuseseră imprimate începuseră să se deterioreze. Duplessis a hotărât să încredinţeze această dificilă sarcină lui Armand Durand, care a pus la punct o tehnică specială pentru recondiţionarea artefactelor şi, după trei ani de muncă, a reuşit să regraveze 273 de piese, pe hârtie manuală, ca în perioada rembrandtiană, ceea ce este foarte mult, pentru că se ştie că ne-au rămas de la Rembrandt, în total, ceva mai puţin de 300 de gravuri. Pentru că Durand nu încerca să păcălească pe nimeni, el, dimpotrivă, mândrindu-se cu opera lui, toate gravurile au primit o ştampilă care atestă faptul că au fost realizate de însuşi Armand Durand, după plăcile pe care el a reuşit să le restaureze sau să le refacă, având la bază gravurile originale ale lui Rembrandt. Prin tehnica sa, Durand a reuşit o asemenea performanţă tehnică, încât autorităţile s-au temut că imprimeria lui ar putea fi utilizată şi pentru fabricarea de bancnote false şi i-au interzis să o mai folosească. Aşa se explică tirajul relativ redus al gravurilor realizate de Armand Durand, cu plăcile recondiţionate sau recreate de el.
Expoziţia de faţă include toate aceste 273 de gravuri, care se află în posesia unui colecţionar privat. Cum persoana în cauză nu doreşte să îi fie cunoscut numele, cel care negociază expunerea valoroaselor lucrări este, întotdeauna, un reprezentant personal al său (care, de altfel, a fost prezent şi la Câmpulung Muscel, vorbind captivant, aproape ca un predicator neoprotestant, despre opera marelui olandez).
Expoziţia în sine cuprinde lucrări purtând temele cunoscute ale operei lui Rembrandt. Astfel, de exemplu, sunt expuse nu mai puţin de 27 de autoportrete. Atunci când le veţi vedea, veţi constata, cu siguranţă, cu unele dintre teme au fost reluate în pictură. Totuşi, gravurile au farmecul lor aparte.
Aşa cum este şi firesc, multe dintre lucrările expuse sunt scene religioase, atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament. Cele 53 de gravuri au fost, inspirat, expuse la parterul clădirii Muzeului. Pentru cine nu cunoaşte sediul Muzeului Municipal Câmpulung, trebuie spus că acesta a fost construit, în perioada interbelică, drept sediu pentru administraţia financiară (care, de altfel, încă nu a plecat cu totul din clădire, nici până în ziua de azi, deşi acesteia i s-a dat, de multă vreme, destinaţia de muzeu de istorie). Muzeul nu dispune de un spaţiu prea mare de expunere, cel rezervat expoziţiilor temporare fiind, evident, foarte mic. Totuşi, cu multă imaginaţie, muzeografii au reuşit să găsească spaţiu pentru toate gravurile aflate în colecţie şi, în plus, să le aşeze tematic. Astfel, au fost găsite locuri adecvate, atât pentru cele 11 alegorii şi scene de luptă, de vânătoare şi literare, cât şi pentru superbele peisaje (27 la număr). Mărturisesc, deşi aş fi vrut să mă pierd mai multă vreme în admirarea acestora din urmă, am fost cel mai mult atras de scenele de gen, de nuduri, de portrete, de studiile de cap şi de schiţe, care constituie restul expoziţiei. Acestea mi s-au părut fascinante, poate şi pentru că m-au dus cu gândul la gravurile lui Goya, mai ales, la celebrele sale Capricii, şi mi-au amintit şi de o superbă expoziţie realizată în 2012, la Muzeul Naţional de Artă al României, incluzând nu mai puţin cunoscutele gravuri din seria Dezastrelor.
Cum nu am nici o garanţie că expoziţia Rembrandt. Apogeul artei gravurii va ajunge şi la Bucureşti, înainte de a pleca definitiv din România, în 2015, pentru a fi expusă la Strasbourg, nu îmi rămâne decât să le sugerez concitadinilor mei să facă un drum, până la 21 septembrie 2014, pentru a o vedea la Câmpulung Muscel, chiar dacă preţul unui bilet pentru un adult (20 de lei) este ceva mai mare decât cel obişnuit pentru iubitorii de artă, care străbat muzeele bucureştene – dar este un preţ pe care îl aceştia îl vor considera pe deplin meritat, pentru cel puţin o oră de desfătare artistică.
În ce mă priveşte, nu îmi rămâne decât să sper că echipa muzeului câmpulungean va reuşi ca, până la regândirea unei noi expoziţii permanente (cea de istorie actuală este uzată moral), să continue să ofere publicului asemenea surprize…
Este, desigur, dureros să constaţi că oameni dintr-o generaţie de aur a muzeografiei naţionale – aşa cum a fost Victor Gorduza – dispar. Dar este încurajator să observi că, măcar în unele cazuri, apar noi manageri de muzee (aşa cum este cazul lui Alexandru Oprea), cu imaginaţie şi, mai ales, cu mult entuziasm, pragmatism şi pricepere, decişi să facă, din muzeele pe care le conduc locuri de interes pentru publicul pe care îl servesc.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper