Ce-am pierdut după ce am câştigat…

Un articol de C. Stănescu

Când arhivele se deschid, adevărul ia locul ficţiunii – scrie în Observator cultural Vartan Arachelian, prietenul şi fostul meu coleg prin tranşeele atâtor bătălii pierdute, dar niciuna zadarnică în destule privinţe. O „bătălie pierdută“, cel puţin în mare măsură, este şi cea iscată imediat după deschiderea acelei „cutii a Pandorei“ pe care văd că o reprezintă Arhiva Securităţii: când arhivele acestea se întredeschid, constatăm cu nelinişte cum adesea adevărul nu „ia locul“ ci ia din ce în ce mai mult doar chipul ficţiunii! Ultimul, şi probabil nu cel din urmă episod al acestui straniu fenomen, paranormal!, este serialul început de Gabriel Andreescu intitulat Cum se face o porcărie. În esenţă, nici articolul lui V. Arachelian cu un titlu atât de promiţător dar înşelător, Când arhivele se deschid, adevărul ia locul ficţiunii, nu spune altceva: un document important promite un drept ulterior neconfirmat şi rămas în pură ficţiune. În perioada interbelică, scrie Vartan Arachelian, „după descoperirea în arhive poloneze a unui edict domnesc (Alexandru cel Bun, 1401) prin care armenilor din Moldova le-a fost recunoscut dreptul de a avea propria episcopie, am început să aşezăm pe şiragul timpului fapte care schiţează o istorie scrisă. Dar şi ea e plină de ficţiuni în care dorinţa naturală a oamenilor pozitivi de a le fi fost bine a deturnat amintirea faptelor care bine ar fi fost dacă nu se întâmplau. Un soi de ficţiune mitică în locul unei istorii adevărate. Mărturisesc că sunt unul dintre cei seduşi de astfel de istorii şi în plăcuta lor companie mi-am format armenitatea, atâta câtă există în convieţuire cu românitatea mea, formată şi ea prin poveşti şi doine, ghicitori, eresuri. De exemplu, mi-ar fi plăcut să cred în perenitatea amintitului edict domnesc, dar n-a fost aşa. Sau în solidaritatea din interiorul comunităţii, cum ne laudă cei din afara ei, dar n-a fost şi, probabil, nici nu va fi deloc aşa“. Cu privire la această „solidaritate“, Vartan Arachelian a demonstrat peremptoriu (în Siruni – odiseea unui proscris, Editura Niculescu, 2012), tulburând apele aşa-zisei liniştite solidarităţi, „ravagiile produse de lupta de clasă în sânul comunităţii imediat după ocuparea României de către Armata Roşie“. Cazul exemplar al unui veritabil „boicot“ născut şi manipulat în interiorul sfâşiat al comunităţii îl constituie acela exercitat asupra biografiei şi moştenirii istorice a reputatului orientalist român de origine armeană, Hagop Djololian Siruni, preţuit la superlativ şi comunicat în termeni elogioşi opiniei publice româneşti de savantul român Nicolae Iorga, „naţionalist“ care, în faţa contribuţiei documentare a eruditului istoric armean, a consimţit (!) să treacă printre „descălecătorii“ principatelor române comunitatea armenească, factor pozitiv şi foarte influent al emancipării moderne a ţărilor româneşti. Preţuirea exigentului „apostol al neamului“ n-a convins comunitatea lui armenească să-l excepteze de la boicotul aprig din interiorul său. Un boicot al tăcerii atunci şi după ce, scrie Vartan Arachelian „în două loturi succesive, elitele comunităţii au fost vândute poliţiei politice a ocupantului“. N-a fost destul şi, după noua eliberare, când „cutia Pandorei“, pardon!, Arhiva Securităţii, a fost „deschisă“, boicotul asupra lui Siruni – un martir autentic – a continuat, şi nu doar cu opera şi personalitatea lui, ci şi asupra celor care, ca scotocitorul neobosit Vartan Arachelian, i-au smuls din arhive chipul autentic, de savant orientalist şi martir al elitei româneşti. Mai e nevoie să adaug că „boicotul“ asupra armeanului Siruni seamănă, ca două picături de apă, cu „boicotul“ românesc pe care îl descrie Gabriel Andreescu într-o lungă poveste arătând Cum se face o porcărie?!. Când „arhivele se deschid“ nu începe domnia adevărului, ci doar lunga, nesfârşita stăpânire a manipulării datorită căreia adevărul se îndepărtează fulgerător, ca Mecca de emirul lui Macedonski. Cui i se datorează acest straniu fenomen? Poate acelui „personaj viclean“ despre care scria Nicolae Iorga că se află în dosul oricărui document şi datorită căruia orice document asupra unui fapt real exprimă un interes personal şi nu o realitate „obiectivă“. Poate fi vorba, totodată, şi despre un efect secundar, dar nociv, al părerii moderne că Istoria nu e una a faptelor, aşa cum a fost, ci doar Istoria istoricilor, cu „emoţiile“ şi interesele lor: un reputat istoric de azi demonstrează, strâmb şi strălucitor, acest fenomen printr-un şir de cărţi aflate în „topul“ cititorilor de istorii… Despre eroul şi martirul boicotat pe care îl dezgroapă din arhive Vartan Arachelian ştiam câte ceva mai de mult, dintr-o carte tipărită în 1976 la Editura Dacia din Cluj – Manuc Bei, zaraf şi diplomat la începutul secolului al XIX-lea de Ştefan Ionescu. Citeam atunci că „Materialul documentar în care este redată în lumina faptelor şi a evenimentelor reale, autentice, viaţa şi activitatea comercială, politică şi diplomatică a lui Manuc Bei, a fost cercetat în mare parte, datorită concursului generos şi dezinteresat al regretatului orientalist H.Dj. Siruni“. Aflam pe atunci, cu o libertate şi plăcere a cititului pierdute azi, că „Pe de o parte, ne-a pus la dispoziţie din arhiva sa personală o seamă de comunicări, note, articole şi rezumate de documente în manuscris, în legătură atât cu viaţa lui Manuc, cât şi cu istoria amănunţită, a perioadei în care a trăit acest mare om de afaceri şi abil diplomat. Pe de altă parte, în arhiva Muzeului de Istorie a municipiului Bucureşti se află fondul documentar provenit din arhiva de la Hânceşti, unde era conacul lui Manuc Bei, alcătuit din 632 de piese. Toate (subl. ns.) documentele, scrise în limba turcă sau armeană, au fost traduse de H.Dj. Siruni şi urmează a fi tipărite (subl. ns.). După limba în care au fost scrise ele se repartizează astfel: 493 în limba turcă, scrise cu caractere arabe, armene sau latine; 19 în limba armeană clasică şi modernă; 19 în limba rusă; 19 în limba greacă; 5 în limba franceză şi 80 în limba română, scrise cu caractere chirilice sau armene“. Din Cuvânt înainte la monografia dedicată de istoricul ştefan Ionescu lui Manuc Bei, zaraf şi diplomat de la începutul secolului al XIX-lea, rusofil, agent de influenţă şi iscusit negociator, aflăm că o „Istorie a vieţii lui Manuc Bei Mirzaean“ aparţine unui scriitor armean din secolul XIX, Mser Mseriant, chemat după moartea lui Manuc (1817) la conacul acestuia de la Hânceşti, unde a trăit 12 ani şi, în 1841, a scris biografia lui Manuc Bei: „Biografia – informează Ştefan Ionescu – a fost tradusă integral de către H.Dj. Siruni şi se află în manuscris“. Siruni, eroul martir al lui Vartan Arachelian, şi-a făcut cu asupra de măsură datoria lui de istoric român şi savant orientalist, zălogit mulţi ani, după 1944, în Rusia sovietică: omul şi-a învins epoca cu preţul unei vieţi exemplare şi cu o moştenire în manuscrise asupra căreia nu ştiu să mă pronunţ cât de valoroasă şi, mai ales, cât de publică (!) este. Constat că, după altă eliberare, asupra lui şi asupra celor ce-l redescoperă, ca Vartan Arachelian, continuă boicotul. Cu o excepţie, care, pesemne, confirmă regula: Academia Română l-a ales membru post-mortem al său. Sâcâitoare rămâne întrebarea „ce-am pierdut după ce am câştigat?“, precum şi constatarea lui Vartan Arachelian că „ravagiile produse de lupta de clasă în sânul comunităţii“ armene şi româneşti continuă azi ca şi cum ar fi tot ieri. Dacă aceste comunităţi fraternale vor continua să manipuleze şi să confunde cu miopie Arhiva Securităţii cu o „Cutie a Pandorei“, mai bine să le închidă: pe amândouă!, şi să citim în liniştea serii, doar în manuscrise, „cum se face o porcărie“ când ficţiunea ia locul adevărului…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper