Călătoria cu trenul – franjuri şi instantanee

Un articol de MONICA SALOMIA

 

„Ziare, reviste, apă, sucuri, corn cu ciocolatã, forfecuţe, plasturi“. De când ai luat un ziar vechi de-o lună, ai decis să-i laşi să treacă nestingheriţi. La fel şi pe domnul binevoitor, la costum, dar niciodată cu pantofii curaţi, care aparent are intenţii oneste: „Unde aveţi locul? Daţi-mi voie să vă ajut, domniţă (…) Acum vă rog să daţi cât consideraţi pentru băiatul bolnav de…“. Deja regreţi că i-ai dat o şansă, bagajul nu era chiar atât de greu, doar vreo zece caserole pe care mama le va umple din nou, liniştită la gândul că meniul tău zilnic nu se limitează la covrigi. Mai iei încă o dată pulsul agitaţiei până să te aşezi: fetele astea cu geamantanele de doi metri pătraţi se mută în Moldova la fiecare sfârşit de săptămână? Apoi, preţ de zece minute, până la plecarea trenului, se instalează o aşteptare curioasă şi plăcută. Oare se vor ocupa locurile de lângă tine? Te vor lăsa să citeşti sau vor fi ei mai interesanţi?
Din anul I de facultate, de când te-ai împrietenit, timid, cu CFR-ul, nu pleci împăcată la drum daca nu ai două-trei cărţi de citit – Anna Karenina pe care ai început-o deja, Testamentul francez pe care intenţionezi de mult să-l citeşti, strecori, aproape ostentativ, şi un M-am hotărât să devin prost, doar e subţire, Suprabărbatul lui Jarry mă intrigă, Jurnalul lui Jeni Acterian mi-e prea drag. Totuşi, în două ore, fii sinceră, de câte ori nu te-ai lăsat furată de oamenii care se foiesc în jurul tău? Şi nu mă refer numai la ceilalţi călători care poartă după ei câte o carte. Da, e un chin teribil să observi că vecinul de scaun ţine în mână o carte frumoasă – constaţi asta după ce străbaţi agitată primele rânduri, poate simultan cu cititorul de drept. Urmăreşti obsesiv fiecare mişcare a celuilalt, sperând că va închide cartea să-i poţi zări măcar un cuvânt din titlu. Dar de ce nu citeşti? E simplu să citeşti când ţi se face poftă de lectură, când colegii de drum n-au sare şi piper, când ştii par coeur salcâmii şi salciile pe lângă care treci, iar arhitectura construcţiilor nu-ţi mai spune nimic ori când vrei să uiţi de ce e pentru a te afunda în ce ar putea fi. În rest, petreci două ceasuri într-o febrilă observaţie. Da, oamenii pot fi mai interesanţi decât cărţile! Pentru că „desenul din covor“ se conturează atât de viu, iar fiecare gest devine deja un semn, deşi rar îţi e dat să cunoşti cu adevărat povestea unui alt călător. De altminteri, nici nu te dai în vânt după romanul realist, pe naturalişti nici atât nu-i guşti, preferi fragmentarismul, feliile de viaţă sunt mult mai verosimile. Astfel, te bucuri că drumul tău nu-i mai lung, nu vrei să surprinzi decât instantanee, apoi le developezi in absentia.
Un domn la vreo cincizeci de ani citeşte Ghidul nesimţitului, vădit amuzat. Zâmbesc şi mă gândesc că ar trebui să i-o ofere tânărului de lângă uşa compartimentului, poate aşa ar învăţa că în public ar trebui să ne limităm comportamentele libertine: privesc uimită adidaşii lui gri, cu siguranţă, cândva, alb imaculat, din care el, atât de natural, şi-a scos picioarele deloc gingaşe. Două locuri mai în faţă s-au instalat câţiva navetişti. Patru mai exact – constat uimită – după ce am avut impresia că au ocupat tot vagonul, după modul susţinut în care discutau. În numai zece minute, acoperă o paletă diversificată de subiecte: condiţiile grele în care trudesc pentru o bucată de pâine albă, colegii leneşi şi şefii veşnic nemulţumiţi, prognoza meteo şi soarta cerealelor… Fiecare nouă temă parcă se împletea cu precedenta, iar decibelii creşteau odată cu viteza cu care bidonaşul cu apa vieţii era plimbat din mână-n mână. Alte fragmente îmi amintesc despre cât de mărinimoşi sunt moldovenii noştri, dimineaţa la 7.30, punct, când tu priveşti cu recunoştinţă spre cer, a nu ştiu câta oară, pentru că, în ultimul moment, ai reuşit să urci în trenul care te duce acasă, negreşit, de fiecare dată. Soţ şi soţie, la vreo şaizeci de ani, domni bine, salută la intrarea în vagon, le răspunzi cu un surâs, rar mai dau oamenii dovadă de politeţuri desuete, se instalează repede, parcă le e teamă să nu mă deranjeze prea tare, apoi femeia îmi întinde un covrig. De la un metru îmi mirosea că e cald, era bine copt şi cu seminţe. Îmi spune că ştie că asta e mâncarea zilnică a studenţilor, apoi, mulţumită, se mai uită o dată ocrotitor spre soţul ei care aţipise. Şi, după ce mai aruncă un ochi spre mine să vadă dacă mănânc tot covrigul, compartimentul se cufundă într-un sforâit uşor, legănat. Această imagine contrastează izbitor cu o altă scenă de familie, întâmplare de care încă te mai întrebi dacă nu cumva a fost vreun test de rezistenţă, doar că nu ai zărit nici o cameră ascunsă. Mama slabă, mereu agitată, tatăl rotunjor, gravitând ca un balon cu heliu, o fetiţă de grupă pregătitoare, cu ochi insoditori şi mezinul înscutecit. La o simplă adunare, ei patru şi cu mine nu prea aveam cum să ocupăm în mod echitabil cele patru locuri. La început, fiecare a încercat să stea cât mai comod: tatăl descălţat, cu un picior în braţele femeii, iar cu celălalt bălăngănindu-se ameninţător spre mine, fata care îmi urmărea fiecare muşchi al feţei în timp ce încercam să dau gata un sandviş, astfel că a trebuit să renunţ la el, stingherită, deşi nu ştiam dacă e o privire pofticioasă sau doar lipsă de bună-creştere. Cât despre copilaş, a ocupat regeşte singurul loc disponibil – măsuţa dintre scaune. Fără sfială, mama l-a schimbat, deşi era clar că ar fi fost nevoie de mai mult decât de o batistă umedă pentru a-i oferi pruncului un somn liniştit. Acesta fiind spaţiul în care intenţionasem să-mi iau micul dejun şi să străbat Cugetările lui Pascal, am decis să migrez către un loc liber, cât mai departe de frumoasa familie, proaspăt descoperită. Vădit bucuroşi, mi-au urmărit fiecare mişcare când au văzut că plec, ba tatăl chiar a dat din cap în semn de mulţumire, de parcă încuviinţa faptul că luasem cea mai înţeleaptă decizie, doar le invadasem teritoriul. Copii fiind, fratele meu îmi tot repeta: „Nobilul cedează primul“, dar oare nu cel mai slab a renunţat primul? O adevărată lecţie de viaţă, uniţi au învins.
Aşadar, călătoria cu trenul este ea însăşi o destinaţie, viaţa în cele mai suprinzătoare forme întrece aşteptările celui ce crede că îl aşteaptă o lectură nestingherită ori un somn bun preţ de câteva ore. S-ar putea scrie sute de pagini savuroase despre această aventură, succesul fiind garantat de autenticitatea personajelor. A rămâne pasiv, indiferent la glasurile care mişună în jurul tău, echivalează cu laşitatea, cu un eşec asumat al celui care dă înapoi de la a cunoaşte o nouă lume doar pentru că orizontul de aşteptare se modifică într-un ritm alert. Dar tocmai surpriza este cea care creează efecte de real, dând senzaţia că fiecare bilet cumpărat este, de fapt, nu într-un tren cu scaune murdare, albastre ori roşii, ci un loc rezervat în loja unui teatru, theatrum mundi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper