Absurdul în chip de panaş

Un articol de Ion Brad

George Corbu, Corbigrame – Urmuzeu poetic – Epigrame în manieră absurdă, Ed. Paideia, 2013;

 

 

Poet liric, eseist, cărturar şi bibliofil neîntrecut, George Corbu a ţinut şi mai ţine încă să-şi reverse harurile în strofe şi cărţi acide de epigrame. Acide, amare, persiflante şi autopersiflante, nişte jocuri în genul maestrului său Ionescu-Quintus, de la care a preluat şi duce mai departe revista Epigrame. El organizează în toate provinciile româneşti, inclusiv în Basarabia, festivaluri şi concursuri între numeroşii oameni de spirit gata oricând să-şi încrucişeze floretele şi săbiile.

N-am spaţiu acum să mă ocup mai pe larg de vasta şi variata activitate a colegului şi prietenului meu, de spiritul lui neliniştit, în permanente şi curioase căutări. De data asta, se pare că a găsit una, care nu prea seamănă cu toate celelalte: scrie epigrame în manieră absurdă. De ce? O face el singur, în paginile de la începutul cărţii. Citez:
„Constituie un truism afirmaţia potrivit căreia condiţia esenţială a unei epigrame este poanta. Nu altfel stau lucrurile nici în cazul epigramei absurde. Numai că în aceasta poanta poate surveni prin permutări/transmutări de versuri chiar şi în cazul unui distih, devierea sensului devenind nu doar probabilă ori posibilă, ci şi «reglabilă» în timpul lecturii.
Epigrama absurdă este grefată pe una obişnuită în urma unei «operaţii chirurgicale» pe care o poate executa numai un familiar al genului. Voluptatea actului se suprapune «durerilor facerii», iar o astfel de creaţie poate fi rodul unei virtuozităţi exersate de posesorul unei certe măiestrii artistice.
O epigramă în manieră absurdă este preponderent umoristică, efectul de poantă rezultând din mijloacele de elaborare folosite, cu nimic inferioare celor tradiţionale.
Oricât ar părea de ilogică, logica epigramei absurde este lesne decelată, ea surprinzând şi ochiul obişnuit cu jerbele de artificii, şi spiritul ce prezidează spectacolul inteligenţei dezlănţuite. În tot acest proces raţiunea are loc privilegiat întrucât, paradoxal, ieşirea din logică nu se poate realiza decât cu elemente logice, recte raţionale.
Într-o lume care abordează absurdul în chip de panaş, rădăcinile reale sau virtuale ale acestuia devin nu doar vizibile, ci şi chiar «comestibile» pentru gurmanzi şi gurmeţi.
Orice subiect sau obiect compatibil cu mediul sensibil poate constitui nucleul unei operaţiuni viclene derivate din inedit, intempestiv, surprinzător, racordările la realitate intervenind printr-un survol imprevizibil, de la joasă altitudine, a celor trei atribute.
Eventuala noastră reuşită s-ar dori, înainte de orice, un omagiu adus părintelui suprarealismului – românul Urmuz, de la a cărui naştere (17 martie 1883) se împlinesc anul acesta 150 de ani, şi de la a cărui moarte (sinucidere) – 23 noiembrie 1923 – 90 de ani.
Cu voia prezumată a umbrei lui Urmuz, am dorit să completăm astfel tripticul la care se va fi gândit autorul atunci când a elaborat cele nouă «proze bizare» (cum el însuşi le-a definit) şi cunoscuta fabulă, adăugând acestora cel de-al treilea pilon – epigrama, o tentativă cvasiimposibilă care s-a produs totuşi şi care are şanse de a dobândi recunoaşterea de fapt literar cu totul inovator.
Când facem afirmaţia că Urmuz ar fi putut el însuşi desăvârşi tripticul amintit, ne bazăm pe faptul că legăturile lui cu epigrama n-au fost chiar întâmplătoare, ci evidente, având în vedere că atât de puţina lui operă, aceasta (inclusiv ruda ei, epitaful) se bucură de menţiuni directe. Tot epigramă este şi distihul din finalul miniprozei Plecarea în străinătate, oricât de derutant ar părea titlul acestuia: Concluziune şi morală (cu trimitere la fabulă):
«De vreţi cu toţi, în timpul nopţii, un somn
în tihnă să gustaţi,
Nu faceţi schimb de ilustrate cu cel primar
din Cârligaţi».
G. Călinescu a observat cu justeţe existenţa în prozele urmuziene a jocurilor de cuvinte, a calambururilor – dovadă că Urmuz nu era străin de comicul de limbaj“.
Despre noua sa victorie în domeniu ne vorbesc doi buni cunoscători: poeta şi traducătoarea Paula Romanescu şi academicianul eminescolog basarabean Mihai Cimpoi.
Paula Romanescu ne asigură că:
„M-a încercat odată îndoiala că epigrama ar mai avea ceva serios de «spus» când sunt parcă prea mulţi poeţii care cochetează cu ea, confundând gluma groasă – satâr de basse cuisine, cu umorul subtil – laser, bisturiu în mâna unui chirurg de înaltă clasă cum este, iată, maestrul George Corbu. Dacă-i voi fi numit pe cei dintâi «păuni» este doar din pricina verbului buclucaş «a se împăuna» (în epigramă) cu straie umoristice second hand (că tot se poartă stilul de când cu libertăţile şi libertinajele toate câte ne-au năpădit):
«Mulţi păuni păliţi de morbul
Epigramei, scriu de zor…
Şi scriu bine,-ntrebai corbul?
Zise Corbu: Nevermore.»
Şi totuşi, să ne bucurăm! Epigrama a dat în floare în regatul absurdului care-şi are parcă dintotdeauna sălaş privilegiat în România cea de o splendidă şi lucidă absurditate.“
Mihai Cimpoi îşi începe astfel cuvântul introductiv Urmuz înainte de toate (şi de toţi):
„Binecunoscutul epigramist George Corbu vine să ne convingă, amintindu-ne – cu gravitate, pe bune şi nu în glumă, pe rele – că Urmuz, cel cu Pâlnia şi Stamate, este înainte de toate (iată că începem şi cu o rimă involuntară care poate, însă, să lezeze amorul propriu al celor ce cred că numai de la ei începe totul!) în ale comicului, adică înainte de toţi cei încredinţaţi principiului enunţat de Jean Santeul «ridendo castigat more» («râzând, îndreptăm moravurile») şi popularului nostru râsu’-plânsu’. Prin urmare, parafrazând a doua oară după verlainianul «De la musique avant tout chose», putem spune Urmuz înainte de toţi…
Autorul bucăţii ciudate Pâlnia şi Stamate este un pater şi un pattern (noţiune la modă azi) şi George Corbu ne pune sub zodia augustă a Întemeietorului. A Întemeietorului Absurdului, bineînţeles!“.
Bucuros de toate aceste opinii nu-mi rămâne decât să aleg şi eu, pentru argumente în plus, doar vreo câteva astfel de dificile şi amuzante exerciţii. Prima, în ordinea paginilor, este cea scrisă de mână şi reprodusă pe coperta a IV-a a cărţii:

 

„Epigramă absurdă dedicată maestrului Mihai Cimpoi:

Când cântăreaţă-i Mona Lisa,
Parisu-i, ca şi dânsa, chel
Iar Tanti Sena interzis-a,
Mustaţa Turnului Eiffel!“
A doua:
„Ce-au avut de zis au scris
Platon şi Aristotel –
Foaie verde de Paris,
Dar mai tare e Bruxelles!“
Alta:
„Dintr-o erupţie de stil
O capodoperă-şi ia zborul,
Făcând să verse-un crocodil
Din sarea lacrimii humorul!“
Şi alta:
„Pandora-nchisă-ntr-o cutie
Sau invers? Cine să mai ştie
Din care hârb de amnezie
Provine o mitologie!“
Apoi:
„O tăcere guralivă
Strigă numai împotrivă,
Militând pe faţă pentru
Noi periferii la centru!“
Şi alta:
„Aici zace-un individ
Dat afară din partid“.
Şi altele, din capitolul Epitafuri:
„S-a pus patima la gheaţă
S-o transfere-n altă viaţă!“

„Îi plăcea să prezideze
Carnavaluri portugheze.“

„Avea şaptezeci de kile
Şi tot a murit cu zile.“

„Apostilele virile
Se ivesc la şapte zile.“

„A intrat în cimitir
Mai mult viu decât martir“.

Şi tot aşa, şi tot aşa, ca să evadăm, din când în când, cu George Corbu şi academia lui de epigramişti, din absurdul posomorât al realităţii post-decembriste.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper