A fi sau a nu fi? A sta sau  a te foi?

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Cred că sunt vreo zece ani buni de când asist, de pe margine, bineînţeles, ca un veritabil chibiţ, la marea problemă a teatrului românesc: să te ridici sau să nu te ridici la aplauze? Pare că, prin cantitatea de articole şi mulţimea de comentarii stârnite, tema a devenit a fi sau a nu fi-ul teatrului nostru. Adică s-au terminat toate celelalte, mafia din domeniu (prin mafie înţeleg sistemul clientelar prin care directorii-regizori „se ajută“ dându-şi la schimb spectacole de montat în teatrele pe care le conduc, ca să se compenseze la onorarii), şansele reduse ale tinerilor creatori de a pătrunde în teatrele de stat, directorii care îşi autofinanţează propriile proiecte cu sume lacome, nepăsarea autorităţilor, care gestionează fondurile publice, faţă de independenţi, la ora actuală probabil mai numeroşi decât angajaţii din teatrele de stat, preşedinţii de instituţii cu comportament monarhic, care se consideră aleşi pe viaţă, controversatele selecţii UNITER, calitatea precară a învăţământului de profil în multe dintre universităţi, lipsa unei legi cumsecade a sponsorizării etc., etc. şi… au rămas aplauzele. Pe noi ne preocupă dacă să ne ridicăm sau nu în picioare. Asta, da, problemă! Nu ne săturăm să mai dezbatem pe tema iniţiată de criticii noştri care pesemne au simţit că le cade rangul dacă trebuie să se ridice la spectacolele „unor mucoşi“. Sau la unele care nu au excelat. Şi, slavă Domnului, de-astea sunt multe! Am văzut la Londra, şi la National Theatre, şi la The Globe, cum la sfârşitul spectacolului unii s-au ridicat, au ţipat de entuziasm şi au aplaudat vertiginos, iar alţii au rămas să bată din palme de pe scaun. Nici unii, nici alţii nu s-au simţit deranjaţi de atitudinea vecinilor. Dar, de, Anglia e ţara unde s-a născut liberalismul lui John Stuart Mill, pe când România e ţara democraţiei originale şi a nostalgiei după unanimitate.  Însă dacă tot ne batem gura pe teme de comportament, poate altceva ar fi mai demn de atenţie. Mi-aduc aminte că atunci când am văzut Antigona la teatrul condus de Ostermeier la Berlin, dincolo de noutatea viziunii, consistenţa şi calitatea estetică, ce m-a şocat a fost că spectatorul neamţ nu se mişcă în timpul spectacolului. Dom’le, când s-a stins lumina, gâtul, pur şi simplu, îi înţepeneşte! Iar cel din spatele lui nu e obligat să facă încontinuu slalom stânga-dreapta, ca la noi, doar-doar o prinde ceva de pe scenă. Şi dacă cel din faţă mai poartă, stilat şi elegant (în capul lui!), şi pălărie, atunci să te ţii! În Marea Britanie, la fel! Citisem chiar o poantă dintr-un ghid: ce nu face un londonez? Să-l oblige pe altul să asculte muzica pe care o ascultă el. O minimă normă de civilizaţie presupune să-l deranjezi cât mai puţin pe celălalt. Dar acestea sunt ţări civilizate care nu uită să-şi educe locuitorii cu orice prilej. La St. Paul’s Cathedral sau la Westminster Abbey, obiective vizitate de cinci milioane de turişti anual, vocea plăcută din audioguide îţi dă informaţiile necesare, apoi te atenţionează discret: „Respectaţi-vă vecinul de alături!“. Şi, ce să zic?, alături sunt vecini câtă frunză, câtă iarbă. În ţările civilizate nimeni nu se lipeşte de tine la coadă, nimeni nu te înghesuie, nimeni nu te izbeşte, că se simte el ultragrăbit.  La noi, cum intră omul la teatru sau la concert, parcă îl apucă mâncăriciul la ceafă. Başca, toţi au ceva de văzut urgent pe telefonul mobil, uitând că lumina lui poate distruge concentrarea vecinilor. Iar dacă te nimereşti şi lângă doi critici care, erudiţi cum sunt, fac comentarii şi vorbesc cu voce tare în timpul spectacolului, vreo trei rânduri din faţă şi din spate sunt complet sacrificate. Oamenii care merg la teatru adesea simt că fac parte dintre norocoşii ce se pot delecta cu bucuriile superioare ale artei. Şi atunci mă întreb cum de şi ei mai uită de acea primă normă a educaţiei: să-l deranjezi cât mai puţin pe celălalt.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper