Un roman remarcabil

Un articol de Ion Brad

Dumitru Popescu, Artemis sau uzurparea sentimentului, Editura RAO, Bucureşti, 2013

 
Scriu, nu din politeţe, despre acest roman cu titlu insolit, pe care îl socotesc cel mai valoros dintre toate volumele de proză ale lui Dumitru Popescu. Multe şi foarte variate, prin tematica lor. Dacă ne-am referi la debutul său cu trilogia Pumnul şi palma (O dimineaţă înşelătoare, Ochiul ciclopului, Marşul cariatidelor, 1980, 1982), nu putem uita ecourile largi şi prelungite, inclusiv pe plan internaţional (prin atacurile din Literaturnaia gazeta moscovită). Era vorba de o primire atentă până şi din partea unor critici dificili, ca Nicolae Manolescu, Al. Călinescu şi Mircea Iorgulescu. Într-o cronică din România literară, Nicolae Manolescu, scria, printre altele: „Acest prim volum e totuşi, în multe privinţe, o revelaţie şi suportă comparaţia cu cele mai interesante romane politice din ultima vreme. El poate fi, de pe acum, discutat temeinic, în izbânzile ca şi în slăbiciunile lui; tratament rezervat cărţilor artisticeşte valabile (…) nu se întâmplă multe lucruri în Pumnul şi palma şi subiectul propriu-zis ar putea fi rezumat într-un spaţiu restrâns. Doi oameni discută despre socialism, stalinism şi aşa mai departe; acesta e romanul original şi captivant al lui Dumitru Popescu“.
În Luceafărul, Sultana Craia îşi încheia cronica în acest stil: „Dincolo de problematica politică şi morală a cărţii, cu accente noi şi cu o optică personală, cartea aduce surpriza unor disproporţionalităţi sufleteşti, nebănuite, după cum aduce confirmarea forţei descriptive, desfăşurată într-o construcţie epică anunţându-se solidă, amplă şi complex de articulată“.
Despre Muzeul de ceară, din 1984, tot Nicolae Manolescu scria: „Dintre scriitorii contemporani, cei mai preocupaţi de romanul politicului (genitivul nu e întâmplător) sunt tocmai aceştia trei: Alexandru Ivasiuc, N. Breban şi Dumitru Popescu (…) Tactica şi strategia obţinerii puterii sunt studiate meticulos de
D. Popescu, cu bune intuiţii psihologice. Construit strâns, fără lăbărţare, scris cu mână sigură, extrem de autentic, plin de observaţii de viaţă, dar şi de idei, Muzeul de ceară este un bun roman social şi psihologic, care se citeşte pe nerăsuflate“.
Aprecieri similare formula N. Manolescu şi despre al treilea roman al lui
D. Popescu, Vitralii incolore: „… în care autorul îşi dovedeşte, odată mai mult, meşteşugul de a descrie colectivităţi umane numeroase şi diverse, surprinse în momente esenţiale, şi original construit din punct de vedere tehnic“.
La fel au fost întâmpinate aceste romane, publicate înainte de 1989, de condeie critice prestigioase, precum ale lui Şerban Cioculescu, Al. Piru,
N. Balotă, Ov. Crohmălniceanu, Ion Vlad, Petru Poantă, Al. George, Valentin Silvestru şi alţii.
În mod cert, experienţa vastă şi dramatică, pe plan social-politic, pe larg evocată şi în volumul Am fost şi cioplitor de lemne, precum şi măestria recunoscută a scrisului său anterior, l-au ajutat pe D. Popescu să dea la iveală, în ultimele două decenii, în paralel cu cele şase volume Cronos autodevorându-se, câteva romane remarcabile: Focul de paie (1999), Pasajul (2002), Omul zăpezilor (2003), Cândva, după izgonirea din paradis (2010). Despre toate acestea, în paginile cărora mediile sociale şi politice post-decembriste, cu personajele lor caracteristice, bine conturate, s-au pronunţat, la apariţie, Adrian Păunescu, Dan C. Mihăilescu, Ion Cristoiu, Paul Everac, Aureliu Goci, Henri Zalis.
Anul trecut, la apariţia romanului Artemisa sau uzurparea sentimentului, acesta a fost analizat în profunzime şi în mod pertinent de Ion Dodu Bălan, precum şi de tânărul eseist Alexandru Dumitriu. Aserţiunile lor m-au îndemnat să revin şi eu asupra acestei remarcabile cărţi, care ar merita, în continuare, o analiză pertinentă din partea altor critici şi istorici literari, atenţi altădată cu literatura lui Dumitru Popescu.
De ce consider eu cartea de faţă ca fiind proza lui cea mai reuşită?
Mai întâi, fiindcă în ea reîntâlnim pasiunea sa permanentă de sondare în adâncime, prin personaje bine alese, a mediilor româneşti contemporane, de a contura, în desfăşurări largi, panorama vieţii social-politice actuale. O pasiune similară cu cea observată la lectura romanului Recviem pentru nebuni şi bestii al lui Augustin Buzura, precum şi a volumului său de eseuri Canonul periferiei.
Mai regăsim, în noul volum al lui Dumitru Popescu (elegant tipărit în colecţia Biblioteca RAO), arta de a proiecta personajul principal pe ecranul evenimentelor, în care se implică, sau este implicat, calmul sau furtuna acelor evenimente, trecute, toate, printr-un subtil filtru sufletesc.
Acest personaj principal, investigat de autor, este, de data aceasta, tânărul poet şi eseist Artemis, cel pe care un politician abil, Mircea Veşminţeanu, şeful unui partid de centru, candidat la preşedinţia României, încearcă să-l atragă de partea sa în lupta electorală. În acest scop îl foloseşte pe versatul şi versatilul gazetar, Gheorghe Viziru, om experimentat, un talent uns cu toate unsorile. Această operaţie nu le reuşeşte, deşi, în desfăşurarea ei, asistăm la „eforturile amoroase“ ale Soranei, frumoasa şi inteligenta fiică a candidatului, liberală şi libertină în toate. În derularea întâmplărilor, când tatăl său este supus la grele probe sociale şi morale, pierzând alegerile prezidenţiale, tânăra „divă“ se confruntă, în concursul de cucerire a lui Artemis, cu amanta tatălui, o stranie şi atractivă doamnă Beatrice Garofeanu, preşedinta Fundaţiei Culturale a partidului implicat în lupta electorală.
Prin toate aceste personaje, lumea politică şi mediile presei autohtone actuale cunosc desfăşurări ample, de un realism crud şi neiertător.
Poveştile de amor, cu intensităţi şi participări de ambele sexe – Artemis în fruntea lor –, mă duc la constatarea că există, în toate romanele lui Dumitru Popescu, alături de componenta lor majoră, social-politică şi morală, una reprezentată prin Eros. Prezentă, în prim-plan, şi în volumul de faţă, ea duce la conturarea şi mai viu colorată a personajelor respective, surprinse în toiul unor capricioase ciocniri şi împăcări repetate. De aceea, referindu-se la aceste aspecte, în articolul său O personalitate plurivalentă din revista Acasă, Ion Dodu Bălan avea dreptate afirmând: „În viziunea romancierului, fin şi pătrunzător psiholog, eroinele romanului erotic nu sunt romanţioase şi idilice. Dar nici vulgare. Sunt de un realism copleşitor şi dezarmant. După mariaje eşuate, ele trăiesc câte un vis frumos de iubire sau de dragoste carnală, după moda vremii, prin căsătorie cu vreun bărbat bogat, bătrân şi analfabet. Pe câteva, romancierul le caracterizează prin analize pertinente şi riguroase, dar mai ales prin portrete demne de penelul unui mare pictor“.
În sfârşit, un abur de poezie înmiresmează paginile, chiar şi atunci când ele sunt încărcate de scene dure. Poeziile scrise de Artemis, personajul dominant al tuturor întâmplărilor, sunt aşezate în contrapunct cu paginile de proză, astfel încât efectul lecturii devine şi mai puternic în nuanţe şi culori.
Pendulând între tentaţiile şi refuzurile de-a se implica în politica oportunistă a zilei, ca şi între alinturile adoratoarelor sale concurente, Artemis se ameţeşte pe sine derutându-le şi pe ele cu versuri, altfel admirabile, scrise în stilul modernist al tinerilor poeţi de azi. Păcat că nu am spaţiu să reproduc aici niciun vers.
Aşadar, este de observat stilul elegant, chiar mai accentuat decât în alte volume ale lui Dumitru Popescu, bogat şi prin neologisme, care face lectura mai fluentă şi mai atractivă. O carte la finalul căreia te încearcă regretul că s-a încheiat prea repede.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper