Tragica risipă

Un articol de ANGELA MARTIN

E maiestuoasă – şi ne aminteşte, inevitabil, de Statuia lui Cristofor Columb dominând Portul Vechi  – imaginea  pe care José Enrique Rodó, cunoscut critic uruguayan al vremii, ne-a lăsat-o, scriind despre Rubén Darío, în 1916, la moartea poetului. Vorbim despre  „întoarcerea caravelelor“,  aluzie încărcată de simbolism, valabilă şi pentru momentul venirii poetului nicaraguan în Spania, ca ambasador al ţării sale, pentru a-şi începe misiunea, în 1892, sub auspiciile unei uriaşe celebrări: 400 de ani de la descoperirea Americii. Adevărata semnificaţie a acestei imagini însă este, fireşte, alta: descinderea, împreună cu Rubén Darío, în Barcelona, a modernismului însuşi.  Ne putem închipui, aşadar, cum, acostând în Port Vell, caravelele au descărcat aurul poeziei sale moderniste, pentru ca, odată însămânţat aici, să rodească în necuprinsul zărilor atlantice.  
Interesant este că  tocmai „cel mai puţin spaniol“ dintre oraşele Spaniei – cum este considerată Barcelona – a exercitat o atracţie atât de specială asupra scriitorilor latinoamericani, iar exemplele sunt multe şi mai ales notabile. Nu ne vom ocupa, deocamdată, de ele.  Vom rămâne în planul semnificaţiilor simbolice spre a ne reaminti că, după ce a încheiat O sută de ani de singurătate, în Ciudad de Mexico, columbianul Gabriel García Márquez va debarca în Barcelona, unde îşi va recăpăta elanul prielnic Toamnei patriarhului.  Aceste două romane – şi-abia după aceea întreaga operă marquesiană – vor lega încă mai strâns destinul Americii Latine de Spania. Şi nu oricum, printr-o izbândă istorică. De-astă dată, limba şi literele spaniole vor fi să fie Lumea Nouă, iar conquistadorul – un  scriitor al vechii lumi – se va lăsa navigat de oceane de cititori. Revanşă sau nu, cum le place unora să bată apropouri în legătură cu ivirea acestui genial hispanoamerican în inima Barcelonei, puţin importă. Fapt este, că el a locuit în Barcelona şi a creat în Barcelona, chiar dacă va încununa istoria culturală a oraşului abia după ce va fi intrat în conştiinţa literară a lumii.
Dar respectul pe care barcelonezii îl nutresc faţă de scriitorii latinoamericani nu este de azi, de ieri. Cu un astfel de sentiment îi îndatorase mai înainte un alt Nobel latinoamerican, Pablo Neruda, care fusese şi consul, la un moment dat, în oraşul lor. Iar Mărturisesc că am trăit – ultima şi bine-cunoscuta carte de memorii a poetului chilian – a apărut, parcă tot în chip simbolic, aici.
Merită apoi să ne oprim asupra lui 2011, an în care, aniversând un veac de la fondarea Casei Americii din Cataluña, barcelonezii s-au întrecut în inventivitate şi în măiestrie evocându-i într-un spectacol pe scriitorii latinoamericani: pe cei care le-au adus faimă şi au dovedit că au – ca să-l parafrazez pe Neruda   – Barcelona în inimă. Dar şi pe cei pe care – aşa cum Llosa însuşi avea să mărturisească despre sine – Barcelona i-a făcut scriitori.   Au închipuit, aşadar,  trasee unind Biblioteca Gótic Andreu Nin cu Port Vell, Barrio Gótic şi Born, pe parcursul cărora artişti, regizori, poeţi şi muzicieni au reîmprospătat memoria şi devoţiunea pelerinilor spectatori prin lecturi şi pagini dramatizate din operele acestor scriitori. Citirea unui fragment  din Jurnal de bord din 1492, text fondator şi tutelar, a inaugurat memorialul. Rând pe rând au fost readuşi „acasă“, în   peisaj, nu doar artizanii boom-ului  – Márquez, Llosa, Cortázar, José Donoso, ci şi seniorii Darío şi Neruda împreună cu un Dante Bertini, bunăoară, sau un Roberto Bolaño, nume aparţinând „ultimului val“ latinoamerican etc.
În alte culturi, precum vedem, inspiraţia şi energia se cheltuiesc pentru cauze nobile, nu-şi propune nimeni să demoleze mituri, nu se epurează scriitorii, indiferent de convingerile lor politice – chiar dacă orientări, vederi diferite şi polemici au existat şi există oriunde –, nu se rescriu biografii şi nu se pune monopol pe statui. Dimpotrivă, istoria literară este liberă, întreagă şi vie, aptă să coboare printre oameni, prilejuindu-le momente de încântare şi chiar de exaltare.
Ştiind acestea, nu mă pot reţine să nu fac comparaţii, gândindu-mă, bineînţeles, la cele întâmplate recent, la Bucureşti. Unde scriitorii şi-au pierdut cuvântul şi autoritatea: unii au avut ( din nou!) probleme „de dosar“, au fost deconspiraţi ca slujitori ai fostei Securităţi sau târâţi ani la rând în procese, alţii, figurând pe listele cu indezirabili, au scăpat doar maculaţi. Majoritatea sunt marginali, se dispreţuiesc între ei, se duşmănesc. Fapt este că, literatura noastră nu coboară sărbătoreşte în stradă şi nici nu este întâmpinată cu respect. Dimpotrivă, este mereu cernută şi măturată, umilită şi aruncată cât colo, ca şi cum ar fi a nimănui.
În această atmosferă, în 15 iunie – dată aleasă parcă anume pentru a terfeli comemorarea a  125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu –, s-a dat startul evacuării Muzeului Naţional al Literaturii Române din casa Scarlat Kretzulescu din Bulevardul Dacia, în care funcţiona. Coincidenţă sau nu, şi dincolo de orice argumente şi explicaţii, semnificaţiile unei atari execuţii rămân profund tragice. O dată, pentru că, în mod normal, unei astfel de instituţii, purtătoare de comori şi mărci  identitare, nu i se aplică niciunde în lume asemenea pedepse, decât în duşmănie, cu scopuri declarat distructive, pe timp de război, şi poate nici atunci. Pe de altă parte, însă,  o imprudenţă ca aceasta –  de fapt, curată iresponsabilitate –, de a lăsa un muzeu naţional de o valoare inestimabilă la voia întâmplării, adică la mâna unor consilieri de primărie, te poate înmărmuri. Ştiind, mai ales, că deciziile acestora se sleiesc precum bugetul când  e vorba de cultură.
Dar, lăsând deoparte temeiurile juridice care i-au dat proprietarului dreptul să procedeze la evacuare, să recunoaştem adevărul-adevărat. Că lovitura de graţie a primit-o muzeul din partea consilierilor de la Primăria Municipiului Bucureşti, incapabili să obţină o păsuire privind momentul mutării, pentru a  avea răgaz să-i găsească un adăpost potrivit (de parcă până acum, dacă ar fi vrut, n-ar fi avut timp destul să o facă !). Astfel, neputând mai mult decât atât, şi cu intenţia declarată de a-l proteja, respectivii oficiali au hotărât să-l trimită pachet la Casa Presei Libere, în speranţa că, poate, acolo îşi va găsi odihna. Pe care să nu i-o mai tulbure nici disperarea salariaţilor, nici versurile puţinilor poeţi protestatari ieşiţi în stradă să-l apere, nici vorbele de pomană ale negociatorilor, nici şoaptele de îmbărbătare ale prietenilor.
Nu încape îndoială că, împreună cu Proust, Valéry, Thomas Mann şi Papini, scriitorii noştri: Eminescu, Caragiale, Arghezi, Rebreanu, ca să-i numesc pe doar patru dintre cei mai valoroşi,  ar fi fost fericiţi – nemaivorbind cât de îndreptăţiţi – să-şi vadă manuscrisele şi memoria protejate şi perpetuate mai curând de Academia Română. Numai că, astăzi, nici măcar cuvântul clasicilor nu are suficientă greutate spre a se face, cum s-ar cuveni, auzit.
Stinse au fost, deopotrivă – dar ce trist unison! –, în această împrejurare, glasul elitei şi al societăţii civile: nu s-a dat alertă pe reţele, nu s-au semnat  proteste înfrigurate, n-a fost miting în Piaţa Universităţii, nu s-au scris scrisori de indignare şi nimeni n-a pârât pe nimeni la Bruxelles. S-a considerat  mai grav cutremurul din justiţie provocat de clanul interlopului Mondial, cu efecte imediate în plan politic şi electoral, decât dispariţia unui muzeu naţional. Aceasta, cu efecte, în viitor, devastatoare asupra destinului nostru identitar.
Dar până la urmă, mai ştim noi ce avem prin muzee? Ce comori ? Ce mărturii preţioase? Sunt ele bine valorificate pentru a fi cunoscute  şi asumate? Convieţuim realmente cu ele? Ne folosesc, ne bucură? Sunt îndeajuns de  protejate de legi, încât, în loc să ne stârnească în van disperări, să se poată apăra ele însele de oamenii cu funcţii, vremelnici decidenţi,  incapabili, clienţi politici, noi ideologi ai deznaţionalizării? Sunt întrebări  pe care actualul Guvern şi cele  care vor mai fi să fie ar trebui să şi le pună înainte de orice. Căci ei,  guvernanţii noştri, au toată responsabilitatea – şi ar trebui să aibă mai întâi pietatea! – de a proteja  patrimoniul nostru cultural. Pe care, cu mult înainte de naşterea lor, au avut grijă să-l îmbogăţească şi să ni-l transmită nouă Eminescu, Caragiale, Arghezi, Rebreanu – intraţi, asemenea pomeniţilor scriitori latinoamericani, dar cu mult mai devreme, fireşte, în universalitate.

Un comentariu pentru “Tragica risipă”

  1. iulie 4, 2014 la 10:53 am

    Consilierii lu’peste ! O fi democratica alegerea de consilieri pe la Primarii dar , din pacate , s-au constituit intr o adevarata pelagra pentru localitatile respective . Stam si ne uitam cum sunt tavaliti prin Justitie Presedintii de Consilii Judetene si Primarii – nu stiu cata vina poarta si nu este problema mea – pentru ca au semnat documente cu tot felul de matrapazlacuri care in mod cert au fost stabilite in sedintele celebrilor , de acum , consilieri !? Data fiind pregatirea precara a majoritatii consilierilor – nu va lasati pacaliti de diplomele prezentate – sa nu ne miram de hotarari ca aceasta cu Muzeul Literaturii dar , intradevar , Guvernul trebuie sa puna ordine . In privinta societatii civile . . . . ; aceasta are alte preocupari .

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper